The sucker…

Lumea zice că sunt cam fraier.E adevărat că nu sunt om de afaceri şi că nu m’am târguit niciodată cu cineva.Nici măcar la piaţă.De ce să mint?…Când eram mai mic, colegii de şcoală veneau la mine şi plecau încărcaţi cu jucăriile mele.Îmi lăsau în schimb hârtii de gumă sau nasturi ciobiţi sau pietricele.Şi’mi spuneau că de fapt eu sunt cel în avantaj.Mulţi ani mai târziu mi’am dat seama că lumea mănâncă pe banii mei la restaurant.Acum prefer să mă strecor noaptea la o şaormărie deschisă non-stop şi să’mi iau un hamburger.Numa’ că nu îndrăznesc să’mi dau jos căciula şi fularu’.Le port şi vara.Mi’e teamă să nu mă recunoască cinvea şi să’mi zică că azi e ziua mea de dat.În fiecare zi e rându’ meu.Mi se’ntamplă să plătesc uneori benzina unor oameni pe care nici măcar nu’i cunosc.O dată am plătit întreţinerea pentru toţi locatarii din bloc.Din greşeală, desigur.În general eu sunt cel cumpără bilete pentru toţi spectatorii.Şi nici nu ştiu cum ajung în situaţia asta.Totuşi simt că va ieşi soarele şi pe strada mea.Tocmai a venit un om la mine la uşa.Mi’a spus că e nou’ poştaş şi mi’a adus o revistă nouă şi groasă care se cheamă Pagini Aurii.Destul de simpatică şi groasă, cu tot felu’ de desene şi litere care mai de care.Mi’a zis că mă pot abona la revista asta.Dacă vreau.Ca cică apare o dată pe lună şi ies mai ieftin aşa.Mi’am cumpărat număru’ ăsta.Am dat 100 de lei pe ea şi mi’am făcut abonament pe 2 ani.Cred că o s’o răsfoiesc puţin şi’apoi am să mă culc.Mâine o să am o zi plină.Trebuie să iau salariu şi să fac un plin de benzină.M’a rugat un prieten să’i împrumut maşina că are de făcut un drum la Cluj.Da’ mai întâi trebuie să ajut un prieten să care mobilă din Titan în Drumu’ Taberei.Mai bine să mă odihnesc.Noapte bună!…

TV sucks!…

Sunt cel mai deştept om din ţara asta.Par vulnerabil, da’ asta m’ajută mult.Eu sunt ăla la care tu te uiţi în fiecare seară.Chit că ai studii serioase sau nu ştii să citeşti nici pozele.Te uiţi la mine.Eu stau cuminte.Nu fac nimic.Mai beau câte’un Red Bull când am vreun invitat care’mi face audienţă grasă până spre 4 dimineata.Da’ nu beau des, că’mi curge sânge din nas.În rest stau şi’ascult, citesc miile de sms’uri care se plimbă pe ecran şi ştiu că te’am păcălit şi ca n’ai scăpare.

Eu sunt un simplu cetăţean, sunt cel care îţi oferă ceea ce’ţi trebuie că să fii obosit dimineaţa’n metrou.Eu sunt ăla care’ţi aduce în sufragerie în fiecare seară un câcat mare, puturos şi plin de muşte.Şi scriu pe el cu litere mari şi bold’uite senzaţional.

Cât despre tine, tu eşti cel ce cu telecomanda’n mână calcă în câcatu’ meu.Şi’atunci te uiţi în sufrageria aia modestă în care’ţi tragi la xerox serile.Te uiţi probabil după un şerveţel şi încerci să te ştergi, da’ greşeala ai facut’o…eşti băgat adânc, până’n gât în câcatu’ meu.Şi câcatu’ ăsta îţi intră’n sufragerie şi în pori şi uiţi de şerveţel că mă priveşti cu o privire tâmpă.Te uiţi la mine şi te minunezi cum reuşesc să te glazurez de sus până jos şi’ţi dau şi’o mustăcioară d’aia mişto, ca’n filme.Una din aia subţire de câcat, desigur…îţi spun noapte bună, stingi televizoru’ şi te uiţi la ceas.Ora 4.Plin de câcat, te culci şi visezi.Ai un coşmar, visezi că cineva ţi’a tăiat cablu.Te trezeşti transpirat şi miroşi ciudat.Şi deschizi din nou televizoru’ şi dai de’o puştoaică care’ţi ordonă să ghiceşti 3 litere.A fost doar un coşmar, şi’atunci te linişteşti.Ne vedem şi’nseara asta!…

Sit-down tragedy…

Cică cu teatru’ nu se poate face bani.Ia uite că se poate.Am vizitat azi primu’ azil de bătrâni care mi’a ieşit în cale.Şi’am racolat câţiva subiecţi demni de milă.N’am avut nevoie de prea multe repetiţii.De fapt am discutat un sfert de oră cu actorii mei şi a doua zi am dat premiera.Show’ul de start a fost interpretat de un old-taimăr născut în 1903 care a fost adus pe scenă de un scaun cu rotiţe.Am aprins un bec pe mecla lui şi omu’ a’nceput să zbiere’n microfon.Să zbiere e un fel de’a spune, fiindcă omu’ emitea mai degrabă un şuierat şoptit plin de spumă de bale.Le’a povestit spectatorilor ce’nseamnă adevăratu’ reumatism şi veritabila artroză.Şi a mai povestit şi niscai amintiri neplăcute de la răscoală.A lăcrimat convingator.Ba chiar i’au curs şi ceva muci, da’ nu ştiu dacă era tristeţe sau gripă.Apoi a venit rându’ unei doamne cu câteva fire de păr tapate şi mov.Anu’ naşterii 1912.Monologu’ ei a tratat anduranţa pensionarului la coadă la casa de pensii, aia din Vitan.Al treilea actor a fost cel mai mişto.Spectatorii l’au bis’at de opt ori.A fost nebunie.Teribilă prestaţie.Bătrânicu’ a povestit publicului însetat de violenţă cum a fost el atacat de nişte băieţaşi de cartier care i’au furat pensia de două milioane de lei vechi şi s’au pişat pe papionu’ lui.În prima seară am realizat încasări năucitoare.Mâine am o reprezentaţie specială.O doamnă nascută în 1898 care se crede fetiţă de 5 ani.Deja am promovat evenimentu’ pe toate canalele media.Aştept un public numeros, nu ca statistica din blogu’ ăsta nenorocit.Biletu’ e doar 500 de euro.Dar un public matur înţelege că divertismentu’ de calitate nu se caută la dinţi!…

Maria…ce carieră!…

Maria Callas este un exemplu’ în acest sens.Ea a coborât pe sol american cu o sută de dolari în buzunar şi o voce minunată, da’ cu o instrucţie muzicală nedesăvârşită.Căsătoria cu Meneghini la 26 de ani, el fiind cu 30 de ani mai în vârstă ca ea, a ajutat’o să se lanseze, lucru’ pe care acesta i l’a reproşat la divorţ şi chiar a pretins bani după moartea ei.Maria Callas era foarte grasă, urâţică, da’ cânta superb şi’şi dorea cu ardoare o carieră muzicală de primă mână.

Nu sexu’ a ajutat’o să’l aleagă pe Meneghini, nici farmecele fizice, dacă ne gândim ca fizicu’ a interesat’o odată ce chiar ea a slăbit 28 kg în 2 ani.Cu greu, desigur.Fără’ndoială că senzaţionala ei transformare a ajutat’o să’l cucerească pe Onassis, da’ lucru’ acesta s’antâmplat după ce ea devenise celebră, iar el o dorea pentru că cucerea nu numai o femeie, ci şi o voce celebră, o celebritate internaţională.Nici diva Callas şi nici Onassis nu au avut nevoie unu’ de celălalt pentru a promova social şi financiar.

Chiar dacă sexu’ ajută cariera, iar cea care nu ezită s’o facă este privită cu un amestec de dezaprobare şoptită şi admiraţie secretă, nu numai cariera în sine este obiectivu’ de atins.Şi alte avantaje se adaugă: celebritatea, banii, poziţia socială, gustu’ dulce’amar al satisfacţiei feminine, atenţia celor din jur, publicitatea, admiraţia publicului.Cel mai rău se vede din afară când o ’seamănă’ trebuie dislocată şi energia intrusei se concentrează asupra metodei: iniţiativă violentă, directă, da’ poate riscantă sau, dimpotrivă, iniţiative mici, discrete, mai degrabă mici atingeri ale relaţiei, ce se doreşte distrusă, cu graţie, da’ neşovăielnic, aşa cum păianjenu’ urmăreşte o muscă.

O asemenea demonstraţie găsim în filmu’ ‘Totul despre Eva’ în care seducţia vizuală vizează cariera şi stralucirea.Mai pe larg în următoru’ articol…

Sexu’ ca armă!…

‘Când femeile sunt deprimate, mănâncă sau fac shopping.Bărbăţii invadează o ţară’…Elayne Boosler.Desmond Morris, mare specialist în comportamentu’ animalelor şi director al grădinii zoologice din Londra, a scris o carte celebră.Ce aflăm din această carte…că sexu’, la specia umană, depăşeşte cu mult funcţia de reproducere, aşa cum se’ntâmplă la animale.Autoru’ ne spune că, la om, prin sex se poate obţine statutu’ social sau o carieră strălucitoare.El ne mai spune că, în mod tradiţional, femeia este cea care alege aceste strategii pornind de la ideea că, femeia la ananghie, ca şi femelele maimuţe, ies din impas oferindu’se sexual.Şi, mai arată el, strategia funcţionează.Este validată etologic.Ce mascul ar refuza o asemenea ofertă?…

Femeile, deci, au această soluţie care, istoric vorbind, s’a dovedit eficientă.Nimeni nu spune însă că poţi face carieră ca femeie şi dacă nu ai acest as în mânecă sau dacă, avându’l, nu’l foloseşti…câteva exemple în postarea viitoare!…

Prea puţini monogami ai planetei…

A doua căsătorie reprezintă triumfu’ speranţei asupra existenţei!…Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil sa facă.Drept care s’au instituit legi împotriva furatulu, împotriva înşelatului, a ocărâtului, a mituirii, a trădării şi a multor celorlalte păcate dureros de omeneşti.Printre altele şi împotriva poligamiei.Nu peste tot, da’ apropae peste tot în lume, poligamia a fost scoasă în afara legii.Ţările islamice încă mai tolerează apucătura de a’ţi îndesa în dormitor mai mult de o nevastă, da’ nici în lumea necreştină nu’i uşor să te descurci cu mai multe femei odată.

Şi totuşi, eu înclin să cred că, în ciuda glumelor şi a prea deselor aluzii, în ciuda felului pofticios în care’şi lasă ochii să alunece, barbaţii nu vor poligamie în sensu’ real, onest, al cuvântului, ba chiar sunt tentat sa susţin că monogamie ne convine de minune.la adapostu’ monogamiei, barbaţii înşeală şi se împerechează pe rupte.Măsurile contraceptive răspândite pe scară largă, legalizarea avortului şi liberalizarea principiilor au deschis porţile a ceea ce se numeşte, pompos, revoluţie sexuală, da’ care înseamnă, sintetic, să poţi să’ţi înşeli parteneru’ fără să te temi de mânia lui instrumentată cu un obiect casnic în formă de tigaie sau făcăleţ.Poligamia presupune, de asemenea, să’ţi asumi responsabilitatea bunăstării lor şi a copiilor lor.

Aşadar poligamia este şansa celor care vor să înşele de a’şi menţine amorurile ilicite la plăcutu’ nivel de aventură.’Nu pot să mă însor cu amândouă o dată, e ilegal.De iubit, te iubesc pe tine, da’ pe nevasta’mea am cuoscut’o cu mulţi ani înainte..’…cred ca aşa ar suna…şi nu pot să nu râd!…câtă ipocrizie!…asta ar spune domnii aventuroşi amantelor pe care uneori chiar le iubesc din adâncu’ inimii.

E adevărat, e infernal de adevărat că pătima, vârteju’ iubirii, nebunia superbă nu vieţuiesc prea mult când aeru’ căsătoriei e lăsăt să se îmbâcsească.

‘Îmbrăţişarea n’are niciun haz atunci când te privesc sfinţii din icoane şi’ţi dau binecuvântare.’…spunea Alexis Zorba, personaju’ lu’ Nikos Kazantzakis, acelaşi care gasea cea mai frumoasă justificare a zvâcului poligam care există în fiecare bărbat: la Judecata de Apoi nu se va găsi iertare pentur un singur păcat, acela de a fi lăsăt să te aştepte o femeie care te doreşte.Cei care au puterea să’şi asume un asemenea păcăt toată viaţa, şi ispăşirea lui pentru moarte, sunt prea puţinii monogami ai planetei…asa merg lucrurile!…

Cu cât îţi voi greşi, te voi iubi!…

Fascinaţia răului…dacă am şti să cernem binele de rău şi să ne dăm unii altora brânci pe calea corectitudinii, am trăi într’o lume de îngeri.Disecţia este însă atât de dureroasă şi necesită atâta precizie, încât procentu’ celor care se încumetă să o facă se anemiază pe zi ce trece.

Separarea dintre bine şi rău se limitează la social şi ţine strict de civilizaţie.Luaţi separat şi dezbrăcaţi de mentalităţile morale şi religioase, indivizii sunt tentaţi să se calăuzească nu după principii învăţate, ci după instincte.În lumea decojită de morală, binele e politicos.Doar rău’ ne face cu ochiu’, ademenitor.Am cam vrea cu toţii să furăm câte ceva.De’aia există proşti pe lume, ca să trăiască bine destepţii.

Ne’ar plăcea să turnăm minciuni ca nişte ploi dezlănţuite.Câteodată mai că ne’am dori să crape nu doar capra vecinului, ci vecinu’ însuşi.Iar despre înselat n’are rost să mai vorbim.Încercând să ne găsim implinirea sufletului, ochii noştri alunecă după trupuri apetisante şi nu suntem, vai, nu suntem în stare să’i ferecăm sfios sub gene.

Ce e bine?…Ce’i rau?…

Suntem într’o continuă alba’neagra cu noi înşine, da’ savoarea şi farmecu’ vieti vin tocmai din încercarea noastră de a ne plasa, undeva, între bine şi rău.Viaţa e frumoasă, pentru că e colorată.Nu albă, nu neagră, ci tărcată.iar rău’ e misterios, interdicţiile se cer încălcate.Aşa s’au născut bancurile care deplâng plictiseala din rai şi parangheliile înfocate din iad.

E adevărat, e crunt de adevărat că femeile nu au vise erotice cu domnii gospodari, care bat covoarele o dată pe lună şi ştiu să pună murături, ci cu Don Juanii care ştiu să te facă să suferi, ah, să te perpeleşti, să mori de gelozie, să arzi de îngrijorată dorinţă.

Foşneşte în noi, teribil şi superb, fascinaţia răului…

Viaţa fără de minciună, n’ar mai fi un paradis!…

Trei tipuri de bărbaţi nu înţeleg femeile…bărbaţii tineri, bărbaţii de vârstă mijlocie şi bărbaţii în vârstă!…

Iubitele noastre nu sunt prtietenii noştri.Ca să cucereşti o femeie, dai jos de pe panoplie arma cea mai iscusită.I’aş zice ‘prefecătoria’.Nu este un tertip al celor fără calităţi, care, vrând cu orice chip să îşi găsească o colegă în dormitor, îşi ascund adevărata faţă şi adevăratu’ spate.Este principala regulă a cuceririi.Şi, până urmă, e şi regula păstrării unei iubiri viguroase.

Însă sunt sigur că dacă îţi otrăvesti parteneru’ cu adevăruri oferite fără glazură, s’ar putea ca, la un moment dat, să’şi găsească antidotu’ în altă parte.Mai exact, la micu’ dejun plictiseală nefardată, la prânz pandalii premenstruale nedisimulate, iar seara o migrenă veritabilă, prezentată cu liminară sinceritate, s’ar putea să afli că i s’a aplecat de la un asemenea regim hiperonest.

Dragostea refuză transparenţele totale.Pentru iubiri durabile există valuri translucide, există abajururi care filtrează milos lumina, există formule tandre care îmblânzesc verbele şi domesticesc substantivele.Metaforele dulci trebuie să domolească veridicitatea amară a poveştilor de iubire trăite în trecut.Minciunile deliocioase trebuie să condimenteze realităţile fade.

Atunci când avem nevoie de un reper al sufletelor noastre nu avem nevoie de o persoană de sex opus, da’ niciodată, ci de o persoană de acelasi sex care ne ştie toate trăirile, care s’a căţărat cu noi pe nefericiri şi a aflat primu’ su prima, fără să leşine, că am degustat pe furiş plăceri interzise.

Pentru iubita mea e important ca ea să creadă ca’i spun adevăru’, acel adevăr pe care nu’l va afla vreodată.Pentru o femeie e mai simplu…pana la urma de ce’ai face’o?…de ce i’ai spune adevăru’?…oricum un barbat pricepe greu adevărurile unei femei…

Logodnă cu inel de ceapă sau dragostea durează 3 bani…

Cel mai trist lucru în dragoste e că de cele mai multe ori sufletu’ ţi’l răpeşte exact acela care n’are nevoie de el…recunosc că nu ştiu să gătesc, mai nimic, însă precizez că sunt cateva specialităţi la care nu mă’ntrece nimeni.Simt, oarecum, nevoia să precizez câteva ceva dintre acestea…supă de lacrimi, terci de speranţe, chisăliţă de inimă, talmeş-balmeş de iubiri şi salată de fructe oprite.Meniu’ la care jur că mă pricep nu e grozav de divers, da’ prezintă avantaju’ că nu îngraşă deloc, dimpotrivă.În plus, mâncărurile sărate cu lacrimi, aflaţi că pică greu, al dracului de greu la orgoliu, da’ hrănesc ceva de speriat imaginaţia şi forţa artistică!…

Whisky…

Trei oameni singuri, trei vieţi izolate, încearcă să simtă că trăiesc, rezultatu’ fiind o fotografie permanent neîncadrată.

În fiecare zi morocănosu’ şi ciolănosu’ Jacobo Koller (Andres Pazos) se suie în maşina cam veche şi conduce până la fabricuţa de ciorapi a cărei intrare seamănă, mai degrabă, cu o dugheană din teritoriile ocupate. Acolo îl aşteaptă, mereu sprijinită în dreapta intrării, Marta Acuna (Mirella Pascual), secretara, supervizorul şi şefa celor două lucrătoare din firmă. Mişcările sunt aceleaşi, vorbele sunt identice şi, prin repetarea robotică, par să nu mai aibă înţelesuri, totu’ fiind încremenit într’un status quo perpetuu sau cum spune Marta, “Ne vedem mâine, cu voia Domnului…” ca să o ia de la acelaşi nesfârşit capăt.

Filmat în cadre fixe, geometric decupate, suntem martorii unei vieţi de o imobilitate hipnotizantă careia îi ştim toate…cusăturile, o viaţă banală ca un ciorap ieftin. E de ajuns un eveniment la fel de obişnuit pentru ca liniaritatea aceasta să se înnoade: pomenirea de an a morţii mamei lui Jacopo, ocazie pentru reîntâlnirea cu fratele lui, Herman, plecat în Brazilia, un frate oarecum realizat, cu familie şi o afacere mai prosperă: ciorapii erau exportaţi în Chile. Unul dintre cele mai bune momente ale filmului este schimbu’ de cadouri între cei doi, fiecare dăruindu’i celuilalt o pereche de şosete, eventual asortată cu ambalajul. Este aici ceva din umoru’ rafinat şi biciuitor al culturii evreieşti, care nu are nevoie de pălăvrageală ca să ne spună că morţii cu morţii şi vii cu vii, exact ca’n bancu’ cu muribundu’ Iţic înconjurat de familie, dar îngrijorat că nu are nimeni grijă de magazin.

De ce e nevoie ca Jacopo (care simte că traieste doar când merge la meciurile de fotbal) să’şi mintă fratele că e însurat, de ce îşi inventează o viaţă pe care n’a dorit’o niciodată, de ce îşi întemeiază o familie temporară cu Marta, iar aceasta e de acord, nu aflăm decât la finalu’ filmului când, odată dislocat din şablonu’ vieţii sale, chiar pentru o minivacanţă în trei, la întoarcere lucrurile nu se mai potrivesc ca înainte: uşa se deschide la fel, utilajele sunt la locu’ lor, cele doua lucratoare sunt la fel de apatice, dar… “Cind vine Marta să mă anunţaţi.”

Simplitatea poveştii, esenţializarea imaginilor, vorbele scoase cu cleştele, chipurile ocupate de tristeţe alcătuiesc un tablou în care fiecare personaj e nelalocul lui, da’ s’a obişnuit de prea mult timp cu asta, astfel că, aproape ratează întâlnirile decisive…m’am gândit sa fiu nostalgic şi să vă amintesc de filmul care a câştigat Trofeul Transilvania în 2005 şi în 2004 la Cannes premiu’ FIPRESCI la secţiunea Un Certain Regard!…