Copilării pentru adulţi…

Prietena mea necăsătorită care lucrează la o bancă de renume mondial se întâlneşte cu mine în pauza de masă. Eu vreau să văd ce mai face, pentru că mi’e drag de ea aşa cum e, puţin snoabă şi complet zăpăcită. Ea vrea să vadă ce mai fac pentru că’i plac filmele pe care le’am făcut şi pe care, de ce nu le mai fac?…defapt amândoi vrem să vedem ce mai facem pentru că prietenia s’a sudat bine de tot după ce ne’am sărutat cu limba’n gură acum vreo zece ani, că după aia să cădem de acord că e mai mişto să nu ne mai jucăm de’a dihonia cu două spinări şi să rămânem cei mai buni prieteni. Probabil că eu miroseam prea tare a tutun. Şi probabil că ea nu prea are fund. Da’ asta’i altă poveste. Acum eu mănânc un sandviş cu ton, iar ea gustă dintr’o sălăţică. Nu ştiu dacă exact aşa  e trecută’n meniu, da’ aşa i se spune. Sălăţică. E o salată mai mică. Mie mi se pare că are dimensiuni normale. Probabil ca fetelor, care beau apă plată cu lămâie, le place să se alinte. În fine. Prietena mea îmi povesteşte de tipu’ cu care şi’o pune acuma. E tot din bancă.  Adicp din aceeaşi bancă la care lucrează şi ea. Sunt colegi de bancă. Sau cel puţin asta’i concluzia mea. Mi se’nfige adânc în creier concluzia asta din moment ce ea tot îi dă cu povesteala, iar eu nu mai pricep nimic din ce spune. Mă uit în ochii ei şi’o văd  cu codiţe şi cu fundiţe mari la codiţe şi cu uniformă de’aia de colegă de bancă şi cu coleg de bancă tuns regulamentar. Văd un fel de poză de’aia de mare rahat care culmea, are mult farmec cu ea şi cu colegu’ ei de bancă ţinându’se de mână şi uitându’se fix la aparat ca la foto julieta. Ba nu. Acolo era şi mai nasol, că te puneau să te uiţi în zare. Culmea nesimţirii. Să mă uit în zare în timp ce stau într’o cameră doi pe doi aşteptând să zboare păsărica. M’a întrebat ceva, da’ n’am sesizat ce anume. Am prins doar o nuanţă interogativă în tonu’ vocii ei. M’am prins că trebuie să zic ceva. Chiar dacă creieru’ meu era în zările strâmte de la foto julieta. Am zis da. Şi am nimerit bine. Mă întrebase dacă mai vreau apă. Îi face semn chelnerului şi eu îmi propun să nu mai visez la colegi de bancă în uniforme cu pătrăţele şi să fiu atent la ce zice ea. Zice că’i place relaţia asta. Că cică tipu’ e mişto şi deşteptuţ. Deşteptuţ rimează la fix cu sălăţică. Zice că cel mai mult îi place că ea e şefa lui. Nimeni nu ştie că ei şi’o pun atunci când nu mai sunt colegi de bancă. Mă dau psiholog şi o’ntreb care pe care domină’n pat. Asta ca să nu lâncezească dialogu’. Ea îmi zice că el e ăla care stă călare în intimidate. Şi că ea e aia care face pe mironosiţa. Pe fetiţa ce’a prostuţă care suge o acadea. Chestie care, pe el îl excită într’un mare hal. Îmi povesteşte ultima lor fantezie. Cică ea’şi face codiţe împletite şi’şi pune nişte lenjerie sexy şi’şi ia un ghiozdan în spate şi bate la uşă şi el zice intrăăă. El e profesoru’. Şi ea e eleva cea perversă care îi face lui o vizită la cancelarie şi profesoru’ se comportă  profesoral. Adică îi face niţică morală. Că de ce mestecă ea guma în timp ce el predă şi că de ce nu’şi face ea temele şi’aşa mai departe. Şi profesoru’ – coleg – de – banca ia o nuia. Care de fapt e un pămătuf d’ăla de şters prafu’. Şi’i spune că o s’o pedepsească. Eleva neascultătoare, devine ascultătoare şi trece în poziţia de pedeapsă. Adică sprijinită de birou şi cu fundu’n sus. Şi eu mă gândesc: care fund?…că tu n’ai. Şi profesoru’ începe s’o bată uşor cu pămătufu’ la fund. Şi gata cu povestea. Că doar n’o să’mi dea şi mai multe detalii chiar dacă mă prefac că’s o prietenă de’a ei şi că discutăm ca’ntre fete. Cred c’ar trebui să zic ceva. În loc să zic ceva, fac o pauză jenantă. Mi’ar plăcea să cred că după ce se joacă de’a şcoala invadată de afrodiziace, el şi cu ea, se strâng în braţe şi dorm unu’ în altu’. O întreb dacă dorm împreună din când în când. Se uită la mine câş. Îmi spune că aşa ceva ar strica tot. Ei doi nici nu se bagă’n seamă la bancă. Iar acasă la ea fac sex atâta vreme cât împrumută alte identităţi. După aia el pleacă. Iese pe uşă pur şi simplu. Plecarea intempestivă şi tăcută face parte din  fantezie. Uneori el nici nu’i mai spune pa sau noapte bună. Ea îmi zice că e ok aşa. Că în general abia aşteaptă să rămână singură dupa sex. Face un duş. Se demachiază. Îşi dă cu cremă pe faţă şi pe corp şi răsfoieşte o carte sau o revistă glossy. Şi după aia se culcă şi doarme. Mă uit la ea. Beau din ciocolata mea caldă şi trag din ţigară. Schimb subiectu’ şi conversaţia se termină repede pentru că oricum pauza ei de masă e gata. Mă strânge’n braţe şi mă pupă pe obraz. Îmi zice să mă bărbieresc ca să nu mai înţep aşa lumea. Îi zic că poate am să fac asta. Ne despărţim şi mă’ntorc în parcare să’mi iau maşina. Senzorii celorlalte maşini reacţionează cu beep’uri discrete la paşii mei. Intru în maşină şi bag cheia în contact. Îmi trece prin minte colega mea de bancă din clasa a treia. Gabi Roth. Cea mai frumoasă colegă de bancă pe care am avut’o în viaţa mea. Asta pentru că Beatrice Preda n’a stat niciodată cu mine în bancă. Mă rog.  Adevaru’ e că nu stăteam în vreo bancă de renume mondial!…

Iubiri ce iau naştere’n vis!…

Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetu’ unor paşi care pleacă!…

Am încercat să identific cât mai limpede semnele îndrăgostirilor mele. Ca să mă apar cât mai eficient de incendiu’ pe care’l declanşează’n mine fulgeru’ dragostei, mi’am cercetat instinctele şi apucăturile povestioarei de amor. Şi am sperat, nebuneşte, că’mi voi putea ţine sub control, prin cunoaştere, reacţiile viitoare.

Mărturisesc că, la’nceput, mi’am propus jocu’ viteaz al cunoaşterii, din lacoma dorinţă de’a mă lăsa potopit pe de’a’ntregu’ de fericiri fără liman. Aşa cum Vulpea l’a învăţat pe Micul Prinţ să vină la ora fixă de întâlnire, ca ea să’şi poată pregăti inima pentru fericire, aşa mi’am plănuit şi eu să mă antrenez pentru bucuriile rumene ce vor sa vină. Da’ socoteala din casa adolescenţei nu s’a potrivit cu cea din vârstele date în pârg. În timp şi între timp, că am cam deraiat de la scop şi nici rănile n’au fost prea uşoare. Aşa că am învăţat să’mi adulmec din vreme posibilele iubiri pentru ca, la o adică, să ştiu să mă apăr de marile, devastatoarele tristeţi de după dragoste.

M’am obişnuit să fiu atent la vise. De îndată ce vreo duduie întâlnită mai ades mi s’a strecurat, fără telefon prealabil, în poveştile somnului, am priceput că stă la pândă o îndrăgosteală temeinică. Pentru unele femei, mi’am desluşit trăirile mai întâi în vis, şi’abia apoi în lumina de veghe. Am adormit senin şi m’am trezit chircit de chinurile dragostei, care’mi dăduseră, până atunci, târcoale fără să le pot înţelege. Şi mult după ce povestea s’a’ncheiat, am continuat să iubesc cu tot sufletu’n vis, pe tărâmu’ unde nu există ranchiună, nici trădare, nici moarte. Căci, nu’i aşa?…niciunu’ dintre noi nu’şi poate visa moartea, trezindu’se izbăvitor înainte de marele abis. La fel de gravă şi de imposibilă pare adesea şi moartea iubirii, dincolo de graniţele somnului!…

Nici arătoşi, nici înstăriţi!…

Dacă aş fi întrebat ‘ce anume face o femeie bună la pat’, aş răspunde ‘un bărbat bun la pat’. Bărbaţii investesc mai greu preţioasele lor sentimente într’o fiinţă nedotată de la natură sau de la chirurg cu farmece exterioare indiscutabile. Dacă don’şoarele nu posedă talie de viespe, coapse zvelte şi piele fragedă, riscă să caute disperate un partener de garsonieră pân’la adanci şi ameţitoare bătrâneţe. Cunosc femei cu suflete şi minţi splendide care, atâta vreme cât n’au reuşit să convingă acu’ cântarului să coboare în zona zvelteţei fără cusur, n’au putut păcăli niciun bărbat să le mototolească aşternutu’, ca să nu mai vorbim că nici nu s’a pus problema să le invite vreodată’n parc. După marea şi eficienta flămânzeală care le’a redat circuitului sexului în natură, splendoarea sufletului lor a redevenit vizibilă, palpabilă, onorabilă. În schmb, femeile nu sunt la fel de exigente. Deţin o colecţie fascinantă de amice frumoase şi deştepte îndrăgostite de bătrâni poeţi geniali şi anonimi, de tineri buboşi care cântă superb la chitară, de profesori alcoolici cu discurs tulburător. Într’o lume aşezată într’o rână  fiindcă are pe talgeru’ feminin mult mai multe exemplare decât pe cel masculin, şi categoria bărbaţilor urâţi şi săraci are sufcientă căutare. Pentru femeile lumii nu doar frumuseţea trupului şi doldoroşenia portofelului contează. Aparţinem acelei jumătăţi  de omenire pentru care au effect afrodiziac pe termen lung şi functionează ca motive temeinice de îndrăgostire şi faimă, şi abordarea sârguincioasă a sexului oral, şi gloria, şi scrisorile scrise cu har, şi sms’urile trimise în nopţi flămânde de dragoste, chiar dacă talentaţii acestor domenii nu sunt nici arătoşi, nici înstăriţi. Acelei jumătăţi care, ce noroc, ce nenoroc, are motive să iubească şi să sufere mai mult!…

Şi totuşi există duminici!…

Pe aceeaşi planetă albastră locuiesc două specii ciudate, străine, diferite. Nu bărbaţii şi femeile, nici vorbă! Noi, locatarii sexelor opuse, suntem în mod iremediabil legaţi unii de alţii prin condamnarea superbă la iubire. Da’ lumea poate fi oricând împărţită’n jumatatea celor care aleargă dupa dragoste şi a celor care fug mâncând pământu’ după bani. E destul de greu să faci diferenţa între unii şi ceilalţi pentru că, de obicei, toata lumea îşi trăieşte viaţa după aceleaşi reguli. Străbatem zilele săptămânii într’o grabă care ne face să părem zănatici, uituci, risipiţi. Bifăm una câte una, treburile scrijelite’n agende. Vânam locuri de parcare, turtim pedala acceleraţiei pe podea, vorbim la telefon în timp ce conducem. Iar când săptămâna îşi cere dreptu’ la odihnă, alegem de prea multe ori să muncim în continuare, să nu ne oprim din goană, să nu facem fericită zăbavă nici întru cetitu’ cărţilor, nici întru răsfoitu’ propriilor gânduri. Unii detestă weekend’urile pentru că în acele două zile binecuvântate nu mai pot construi castele financiare. Altora le e teamă de zilele libere pentru că’i obligă să’şi amintească. Fiecare răgaz de gândire prelungă le răsuceşte’n răni toate cuţitele aminitirii. Fiecare siestă evazată peste marginile ceasurilor leneşe îi loveşte în rafale cu aceleaşi întrebări cărora nu le’au putut găsi raspuns nici măcar atunci când strădania lor dobora toate recordurile concentrării. Şi’atunci unii şi alţii asteaptă, cu disperare, cu nădejde, să se facă luni. Să’nceapă să rostogolească minutele, ceasurile, clipele, construind aceleaşi poduri către nicăieri, tăind cu o fulgerare de scris treburile înţesate’n agende. Şi totuşi există sâmbete molcome şi există duminici ospitaliere. Există ceasuri în care avem dreptu’ să ne refugiem în propriu’ nostru zâmbet. Există drumuri tivite de maci superbi, care duc nu spre amintirea fostelor iubiri, ci spre viitoarele ore ale fericirii noastre posibile. Există bani destui pe lume pentru cei care şi’i doresc mai presus de dragoste şi există iubire fără margini pe pământ, pentru cei care o preţuiesc cu măsurile valorilor supreme. Doar puterea noastră de’a ne face timp să le căutam, să le aşteptăm nu este aproape niciodată de ajuns.  Viaţa irosită pe cei ce’o trăiesc…

Ciocolată!…

Ce mă doare cel mai tare e că ştiu că o să te topeşti la un moment dat. Mă doare mai tare decât despărţirea noastră pe care acum nu mi’o pot imagina. Ştiu că o să vină un moment în care o să devii ştearsă, o să fii o amintire, o să fiu incapabil să’mi amintesc gustu’ buzelor tale sau mirosu’ subsiorilor tale, momentu’n  care o să te caut fără disperarea de’acum şi’o să te găsesc doar în parte, în alte femei momentu’n care o sa te’ntâlnesc întâmplător şi niciun fior n’o să te străbată. Mi’e frică la gându’ clipei ăsteia de suferinţă se va fi terminat atunci. Acum se va fi preschimbat în atunci.Mi’e teamă la gându’ că n’o să mă mai gandeşti. Mi’e teamă c’o să te gândeşti la mine ca la o nebunie de tinereţe. Mi’e greu să cred că o să uiţi că mâinile mele te’au modelat. Mâinile mele care acum te caută şi nu te găsesc. Mâinile mele care acum te caută pe tastatura asta unde’oi fi. Vreau să te iubesc cu zgârcenie. Cu prima ocazie. Vreau să’ţi dau numa’ mâinile mele să văd cum te descurci aşa vaduvită de buzele mele, de limba mea, de braţele mele. Vreau să’ţi dau totu’ încetu’ cu’ncetu’. Vreau să simt că simţi că nu mai ştii cine eşti şi de ce eşti. Vreau mult de la tine. Eşti totu’ pentru mine acum şi să nu’ţi închipui că ai să scapi aşa uşor. Asta nu e o carte  ieftină pe care’o uiţi în tren. Nu e o aventura de’o noapte consumată deja’n clipa’n care ai făcut duş. Gustu’ tău rămâne pe buzele mele mult timp după ce tu dispari de lângă mine. Te înghit în sec mai des decât crezi. Te văd pentru prima oară dormind. Te văd pentru prima oară când te trezeşti. Te trezeşti doar un minut. Stau şi mă uit la tine şi te văd derutată şi sting lumina şi simt cum te urci pe mine. Adormim. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu dacă visez. Deschid uşa şi te urmăresc cu gându’n timp ce pleci. Sunt terminat de oboseală, da’ nu pot să adorm imediat. Te văd ieşind din hotel şi mergând pe stradă. Te văd cum ajungi la celalalt hotel. Totu’ se’ntâmplă’n acelaşi timp în închipuirea mea. Adorm. Când mă trezesc e ziuă sau dimineaţă sau oricum e lumină afară şi  toate obiectele care mă’nconjoară îmi sunt străine şi’n acelaşi timp complice, fiindcă ştiu că ele au vazut tot din ce’am fost noi doi mai devreme. N’am idée unde eşti acum şi ce faci acum. N’am idee dacă dormi încă. Nu ştiu nimic încă despre recepţioneru’ matinal, despre tine intrând în camera a cărei uşă a rămas deschisă toata noaptea, despre tine’n oglinda de la baie, despre tine’n celălalt pat. Îmi aprind o ţigare şi trag fum în plămâni şi când îmi mişc  braţu’ ca să duc ţigarea la gură, mă doare şi toţi muşchii de pe spate mă dor şi’mi atrag atenţia că sunt viu şi uite acuma îmi place senzaţia că sunt viu şi uite, acuma, mai mult ca oricând altădată îmi place senzaţia de febră musculară şi mă simt mişto şi tânăr cu toate că, m’am prins de mult că nu mai sunt un adolescent şi mi se pare foarte mişto tot ce trăiesc chiar acum, fără tine lângă mine, adică aşa cum ar fi fost de fapt mişto să fie. Mi te’nchipui dincolo, în celălalt hotel şi ştiu că distanţa dintre noi e aproape neglijabilă dacă stai să te gândeşti câţi kilometri am parcurs ca să te văd şi chiar acum se’aud ţipete de copii care se joacă pe’afară şi simt că e soare şi e cald şi că toţi oamenii din locu’ ăsta trăiesc în ritmu’ lor şi se căznesc să fie vii la maxim ca să n’aibă măcar o secundă senzaţia că au aruncat pe fereastră banii de concediu şi trag din ţigare şi gândesc câteva rânduri şi gândurile mele spun aşa. Vreau să’ţi văd înfăţişarea de dimineaţă. În fiecare zi. Să faci ochi lângă mine. Să mă duc să mă spăl pe dinţi pentru că’mi pute gura de la ţigări şi să te sărut cu noaptea’n cap sau cu amiaza’n cap. Să te iau în braţe şi să te mângâi în timp ce tu eşti încă dincolo, în timp ce tu nu ştii dacă ce ţi se’ntâmplă e vis sau realitate. Să simt mirosu’ pe care l’a lăsat noaptea pe pielea ta. Să rămân lângă tine cu ochii închişi şi să’mi las mâna să te descopere iar şi iar şi iar. O să fiu fericit chiar şi’atunci când o să sufăr din cauza ta. Atunci când o să mă părăseşti. N’o să’mi vezi lacrimile. M’ai sunat adineauri. Pleci. Nu ne mai vedem. Frustrant. Rectific. O să’mi vezi lacrimile. Probabil o să fie un moment penibil. Tocmai pentru că o să fii indiferentă. Sau mai degrabă stânjenită. Ce cuvânt idiot. Stânjenită.O să fii cuvântu’ ăsta idiot pentru că tu o să fii cea care părăseşte. Şi tu încă nu ştii asta. O să treacă ani până o să citeşti rândurile astea poate publicate pe undeva printr’o revistă şi, hei, poate că nici n’o să’ţi cadă’n mână revista aia şi poate că rândurile astea vor fi citite de oameni care ne vor viola intimitatea pierdută cu multă vreme’n urmă şi ironia e că violatorii vor crede că ceea ce citesc e pură ficţiune pentru că nu apare numele vreunui hotel. Nici măcar nu mai ştiu cum se chema hotelu’ ăsta imaginar. Chiar dacă a trecut o lună de când am completat fişa de turist la recepţie. În schimb ştiu drumu’ pân’la cameră. Şi ştiu şi cum arată camera. Când eram amândoi în cameră nu mi’ai spus dacă te’ai gândit vreo clipă că ar fi putut intra cineva pe geam. Era cald. Aer condiţionat încă n’am văzut într’un hotel imaginar. Camera era la parter. Iar parteru’ era mai degrabă demisol. Şi geamu’ era deschis şi perdeaua aproape transparentă. Şi nu m’a interesat cât de transparentă era perdeaua, aşa că lumina a rămas aprinsă. Pentru că voiam să te văd. Poate că amintirea ta e diferită. Poate că ne’am chinuit împreună să agăţăm o pătură’n geam. O pătură foarte opacă. Pătura cea mai opacă. Pătura împotriva violatorilor de intimitate. Tu ar trebui să ştii mai bine decât mine. Dacă n’ai fără între timp c’am existat. Şi c’am fost la fel de real ca hotelu’ imaginar…

Doresc apartament moştenire în acest bloc. Rog seriozitate…

Am lipit anunţu’ ăsta pe toate blocurile din centru.Şi dup’aia m’am întors în loftu’ meu proaspăt renovat şi dotat cu ultimele fiţane de mobilă exclusivistă.Şi’am desfăcut un cico cu bule.Şi n’am dus bine sticla la trompă, că a’nceput să sune telefonu’.M’au contactat aproxiamtiv circa în jur de două sute de muribunzi.Oameni fără copii sau nepoţi.Sau oameni care s’au certat definitv cu copiii şi cu nepoţii.Eu am aşezat frumos trabucu’n scrumieră şi le’am vorbit frumos şi blând.Le’am explicat că sunt doar un student sărac care nu bea, nu fumează, nu se droghează şi nu face sex din cauza timidităţii ieşite din comun.Iar bătrâneii au lăcrimat la auzu’ biografiei mele întristătoare şi au achiesat să’mi doneze metrii lor pătraţi.Aşa că i’am programat pe toţi la notar.Chiar a doua zi.A fost o zi lungă.Da’ am avut toate actele pregătite şi pixuri noi nouţe.Ca să aibă oamenii cu ce să semneze actele de donaţie.Şi totu’ s’ancheiat într’o atmosferă caldă, cordială, prietenească.A doua zi am vizionat noile proprietăţi şi’am început renovările.Peste’o lună le’am tras pe toate’n Ikea şi le’am vândut ca pâinea caldă.Şi’am pus toţi bănuţii la un loc şi’am achiziţionat un teren de golf la Breaza.Plus un avion personal cu tot cu pilot ca să mă ducă acolo.Pe terenu’ de golf am construit un castel micuţ, da’ncăpător.Iar în gradină am pavat potecuţe cu ceramică italiană facută cu mâna.Dacă o iau pe potecuţă care merge spre sud, ajung într’un sfert de oră la o pădurice de optzeci de hectare.Paduricea’i tot a mea.Şi’ntr’o poieniţă din pădurice am ridicat o placă memorială pe care am gravat numele tuturor binefăcătorilor mei.Prietenii îmi spun că e cel mai frumos gest pe care l’au văzut vreodată.Iar eu sunt convins că aşa e!…

Fantezie pe peron marocan…

Metrou’ fuge ca dementu’ şi eu ascult Foo Fighters în căşti.Nu bat ritmu’ şi nu fac urât cu toate că Dave Grohl îmi urlă extrem de tare’n urechi.Mă uit într’un punct fix, da’ îi simt cu privirea perfierică pe toţi ăştia din jur.Îl simt şi pe moşu’ ăla care se uită la firu’ de la mp3-player care’mi coboară’ntre sâni.Îl ţin acolo ca să nu mi’l smulgă vreun aurolac.Nu mă uit la moş, da’l simt cum fixează butonu’ de volum agăţat de fir.Ca şi cum ar fi interesat de tehnică modernă…sanchi.Încep să mă răzbun pe moş şi’mi inchipui cum metroul explodează şi tone de fier scrâşnesc îndoindu’se şi lovindu’se  de pereţii care se surpă şi moşu’ cade’n genunchi şi tremură şi se roagă să mai trăiască o zi sau două şi o mie de scântei sar din ţevile pline de fire electrice care se scurtcircuitează şi fac bzz bzz bzz.Exact ca’n filmele lu’ Bruce Willis.Eu capăt super-puteri aşa că, tot cataclismu’ ăsta nu mă afectează câtuşi de puţin.Un câmp electromagnetic purpuriu mă protejează de toate cioburile care sar din geamuri şi de toate obiectele contondente care vor să mă lovească.Dave Grohl urlă.Metrou’ încetineşte lin şi după aia frânează.Brusc.Chiar foarte brusc din moment ce trebuie să mă agăţ tare de bara verticală ca să n’o iau la vale şi să mă îmbrăţişez cu moşu’.Metrou’ se opreşte în mijlocu’ tunelului.Se sting luminile şi se aprind cele de siguranţă.Trec vreo zece minute.Poate mai mult.Mi’am oprit mp3-player’u.Nu mai reuşesc să gândesc nimic.Pur şi simplu stau statuie şi’mi dau seama că nu vreau să mor.În niciun caz nu vreau să mor într’un tunel de metrou.Lângă un moş libidinos.E absurd.Mai bine mă arunc cu maşina de pe o stâncă din marile canioane.Îmi vine în minte Uma Thurman în cosciug îngropată de vie.În lumina asta chioară faţa moşului e şi mai zbârcită.Gata.Hai.Porneşte’odată.Nu’mi place, nu mă amuz şi vreau să ies din subteran şi să fiu vie.Vreau să mă duc la mare la vară şi să nu mai fie ca’n vara asta când apa a fost murdară.Nu vreau să mă mai cert, să mă mai plictisesc de el.Şi nu vreau să’i mai şoptesc ca vreau să mă îndrăgostesc odată, poate de altcineva, poate fără atâtea bagaje care trebuiesc mutate în casă nouă, poate cu mai multă patimă şi mai puţin bun simţ, poate din nou cu nopţi în care s’adormi şi după ce’ai obosit stai de vorbă sau nu unu’ în braţele celuilalt mirosindu’I şi mirosindu’ţi pielea proaspăt nedată cu parfum.Vreau să găsesc o scurtătură prin viaţă, alta decât şase din patruşnouă sau babalâcu’ plin de bani pentru că vreau să mă bucur de viaţă înainte să îmbătrânesc şi s’ajung ca moşu’ ăsta caruia îi iese un ziar din buzunar.Vreau să mă plimb prin oraş complet aiurea.Poate chiar prin ploaie, poate chiar fără să mă mai întorc vreodată acasă.Cum ar fi asta?…să nu mă mai întorc acasă niciodată.I’aş nenoroci pe’ai mei.Mama şi tata.Care m’au ţinut acu’ douăşcinci de ani în braţe şi mi’au făcut baiţă.Cred că le’aş da un telefon înainte să dispar.Da’ n’am idée unde’o să dispar.M’aş duce’n Maroc.Şi’aş purta alte haine.M’aş urca în primu’ tren.N’aş avea bilet.Şi când s’ar deschide uşa compartimentului, n’ar apărea naşu’, ci Ethan Hawke, c’aşa am auzit că umblă creanga incognito îmbrăcat modest, oarecare şi pleacă aşa văzând cu ochii.Mi’a venit în cap Ehan Hawk pentru că m’am gândit mai devreme la Uma.Da’ Uma e băgată’n sicriu’ ăla aşa şi n’are cum să vadă că mă dau la fostu’ ei soţ.Pe care’l fac să se îndrăgostească de mine.Şi trăim fericiţi vreun an şi după aia el pleacă de unu’ singur într’o călătorie, iar eu îl tot aştept de pomană.Şi’atuncea deschid sertaru’n care Ethan îşi ţine banii de buzunar şi’mi fac mâna greblă şi după aia mă duc la aeroport şi’mi iau bilet la primu’ avion şi mă întorc în România şi mă duc la ei mei acasă şi sun la uşă şi ai mei deschid şi uite cum le dau lacrimile când mă văd şi mama mă strânge în braţe şi mă pipăie toată ca să se asigure că sunt din carne şi ca sunt întreagă.Şi a doua zi ies pe’afară şi respir aeru’ poluat şi mă mir că au mai făcut un zgârie nori de opt etaje taman unde nu mă aşteptam şi după aia intru sub pământ şi mă plimb cu metrou’ ăsta în care tocmai s’au aprins luminile şi care s’a pus în mişcare.Dau drumu’ la mp3-player.Mă uit la moş şi’i zâmbesc.Sunt vie.Foo Fighters rules…

Falus defectus…

Bine aţi venit.Întotdeauna mă bucur să constat că mai există şi stundeţi punctuali.Astăzi vom încerca să înţelegem de ce bărbaţii sunt poligami.Iată planşa unu.Aici, vedem din profil şoldu’ bărbatului şi burta lui.Dacă ne uităm cu atenţie, observăm că bărbatu’ are sub burtă un fel de apendice.O prelungire.Pe planşa noastră această prelungire apare ca fiind una flască şi moale.Da’ acesta este setu’ de planşe aprobat de ministeru’ învăţământului.În realitate, lucrurile stau altfel.Bărbatu’ se află cvasi-permanent într’o stare de semi-erecţie.Iar acest fenomen îl incomodează şi uneori îl face să dezvolte un comportament ciudat.Să examinăm în continuare planşa unu.Cu toate că nu prea ne e de folos.Barbatu’ trăieşte şi actionează păstrând continuu o legatură strânsă cu această prelungire a lui.O să’i spunem penis.Pentru că aceasta este denumirea corectă, iar ministeru’ învăţământului a aprobat.Bărbatu’ îşi consumă cea mai mare parte a existenţei lui fiind ghidat de penisu’ său.Putem spune că penisu’ este entitatea care’l subjugă pe bărbat zi şi noapte.Bărbatu’ crede că penisu’ său are o singură întrebuinţare şi anume copulaţia.În realitate, acest apendice are o misiune permanentă şi încă una efemeră.Misiunea permanentă este micţiunea.Bărbatu’ îşi goleşte urina din vezică prin intermediu’ penisului.În acest caz, penisu’ funcţionează ca o conductă de evacuare a unui prea-plin.Misiunea efemeră are cu totu’ alte implicaţii.Ea este pomenită în manualele de specialitate cu titulatura de reproducere.Având în vedere cantităţile imense de sămânţă pe care bărbatu’ le risipeşte în cele patru vânturi pe parcursu’ întregii lui vieţi, putem spune că momentu’ în care sămânţa îşi găseşte terenu’ fertil pentru a prinde rădăcini este un moment divin.Am folosit o metaforă.În cele patru vânturi.Da’ să trecem mai departe.Voi explica legatura indestructibilă dintre bărbat şi penisu’ său.Penisu’ bărbatului preia carma – evident o altă figură de stil – din momentu’n care bărbatu’ devine bărbat.Iar locu’n care se petrece marea schimbare este creieru’.Bărbatului îi este săpată pe scoarţa cerebrală ideea fixă că trebuie să’şi introducă penisu’ în orificiile tuturor femeilor.Fenomenu’ are şi o explicaţie.Penisu’ anihilează personalitatea bărbatului şi îşi impune propria voinţă.Iar bărbatu’ devine un instrument al penisului.O marionetă.În naivitatea lui, bărbatu’ e convins că e capabil să’şi domine penisu’ şi să’i dicteze acestuia propria voinţă.Da’ lucrurile stau exact invers şi am demonstrat deja de ce.Astfel.Planşa unu este o ilustraţie aproximativă şi ea nu corespunde câtuşi de puţin realităţii.Din punctu’ meu de vedere, planşa unu este doar o mistificare.Pentru că, agresivitatea proprie bărbatului nu reiese nicidecum din acest desen contrafacut.Planşa doi, vă rog.Aici observăm inima bărbatului.În procesu’ pe care’l analizăm, rolu’ inimii este substanţial.Pentru că inima pompează sânge direct în penis.Dorim să răspundem la următoarea întrebare simplă.Care este defecţiunea majoră a inimii care face ca aceasta să pompeze continuu şi fără discernământ sânge spre penis?…cei care ştiu să răspundă la această întrebare sunt rugaţi să scoată o foaie de hârtie şi să’şi formuleze raspunsu’ în scris.Iar cei care nu ştiu să scrie sunt rugaţi să părăsească facultatea.Ha ha.Am făcut o glumă.Acum o să vă rog să mă scuzaţi pentru câteva minute.Trebuie să micţionez.Voi fi nerăbdător să vă citesc răspunsurile imediat ce mă voi întoarce…

Testament…

A sosit clipa în care părăsesc această lume.A bătut ceasu’.A sunat clopotu’.Acestea sunt ultimele rânduri pe care le scriu.Mă voi urni cu greu până la pat şi voi închide ochii.Voi fi senin în clipa morţii mele.Am trăit frumos.Azi împlinesc 108 ani.E timpu’ să’mi iau adio de la voi.Am avut o viaţă bună.Am ştiut să profit de fiecare lucru frumos.În tinereţe n’am fost chibzuit şi’am făcut şi oareşce nebunii.Da’ în ultimii cincizeci de ani m’am potolit treptat.Iar într’o frumoasă zi de toamnă mi’a fost revelat sensu’ vieţii.Sensu’ existenţei omului pe pământ.Omu’ se află aici ca să strângă.Cât mai mult.Cât mai multe obiecte.Şi cât mai diverse.Am început să adun lucruri.Mai întâi destul de timid.Da’ pe măsură ce zecile de ani au trecut, am devenit din ce în ce mai înţelept şi mai strângător.În casa mea există cămări şi cotloane unde nu mai ai cum să arunci un ac.Sunt acolo cutii pline de şuruburi şi piuliţe.Baterii de chiuvetă şi pixuri consumate şi stilouri cu peniţa ruptă.Tuburi de lipici expirat şi agrafe pleznite.Am dulapuri pline de haine, pline de molii pline de tupeu.Am cârpe.Mii de cârpe.Am mingi sparte şi boilere ruginite.Am miliarde de lucruri a căror valoare inestimabilă numa’ eu o pot aprecia.Nu am copii şi n’am cui să las aceste minuni minunate.În ultimii ani mi’am dat seama că această avere va rămâne de izbelişte.Aşa că am mâncat mai puţin şi’am adunat ceva bănuţi.Am izbutit să’mi concesionez un cavou generos ca spaţiu.Aşa că mă voi îngropa cu toate lucrurile mele dragi.De fapt, exprim aici cu limba de moarte dorinţa mea de a fi îngropat în obiecte.În obiectele mele preţioase.Poate consideri că e doar o toană de om bătrân.Te’nşeli.Îţi va suna şi ţie ceasu’.Vei merge şi tu pe lumea cealaltă.Iar dac’o să ai nevoie de’un polonic fără coadă, vei observa că n’ai de unde să’ţi procuri.Eu nu mă voi lovi niciodată de această problemă.Eu voi avea mereu în preajmă un ceainic spart cu bucăţile încleiate.Sau un set de furculiţe din argint verde oxidat.Sau un cordon spiralat de telefon vechi.Plec spre ceruri ţinând în mâini o cutie goală de brânză topită şi’o rolă de scoci conusmată.

Scenariu’…

Băh.Greu mai răspunzi la telefon, măh.Fii atent.N’am cum să lucrez aşa.Am senzaţia că mă iei la mişto.Păi, oamenii ăia ai tăi sunt batuţi în cap sau ce?…Deci am spus clar.Şi nu o singură dată.De o sută de ori.Îmi trebuie o gagică fragilă şi delicată.La’nceput şi’au bătut joc de mine pe faţă.Am găsit în mail numa’ poze cu aschilambice fără ţâţe, fără cur.Te’am sunat şi ţi’am explicat cum stau lucrurile.Nu fac lista lu’ Schindler.Fac un film de groază cu scene de sex.Adică un porno soft, mă rog, poţi să’i spui un sexi hard.Cum vrei tu să traduci chestia asta în capu’ ăla al tău că e tot aia.Aşa că am nevoie de o gagică cu sex appeal.Şi tu ai zis că’i ok şi că le faci tu instructaju’ la ăia ai tăi, ca să’mi trimită ceva ca lumea.Şi ieri, ce primesc?…numa’ d’alea din penthouse.Aproape goale’n toate pozele, mah, nene.Păi, tu ai văzut ce mi’au trimis ăia sau cum?…pe fetele alea scrie porno şi gata.Uită’te, frate, la oricare din pozele alea şi’o să vezi că se roagă toate de tine să le pui capra.Bun.Poate nu ştiu eu să mă exprim corect.Poate că nu reuşesc să mă fac înţeles o dată pentru totdeauna.Da.Filmu’ meu are scene de sex.Şi da.E un film comercial.Şi da.Tre’ să facă succes de casă, nene.Şi da.Tre’ să şi’o ia ăia la labă’n sală.Da’ asta nu’nseamnă că nu e film de artă.O să fie un film de artă.Şi ştiu că de’aia te’ai băgat ca să’l produci.Că’ţi place să mergi la festivaluri şi să le mănânci la aia caviaru’.Şi’o să vezi c’o să fie ok.Numa’ trimite’mi odată ce ţi’am cerut.Că nu cred că’i aşa un capăt de ţară să’mi găseşti o anorexică care să aibă sex appeal.Că da.Trebuie să fie fragilă, vulnerabilă, delicată şi câte sinonime mai vrei tu.Adică să’mi fie milă de ea, da’ totuşi să mi se scoale o idee.Hai, te rog, mişcă’te, că’n ritmu’ ăsta nu facem treaba.Cum?…Adică cum?…Păi nu.N’am ştiut asta.Cum adică şi’a retras ăla scenariu’?…Cum adică nu’i convine viziunea mea?…Păi, şi nu’mi spune că tu n’ai un contract cu imbecilu’ ăsta care’a scris scenariu’.Păi în contractu’ ăsta scrie că bou’ ăsta poate să’şi retragă scenariu’ când vrea muşchii lui?…sau cum?…Păi, cum adică a trecut un an?…n’am ştiut.Nu mi’am dat seama.Adică după un an contractu’ expiră dacă n’a intrat încă filmu’n producţie sau ce?…Păi, numa’ la filmu’ ăsta lucrez de’un an.Păi, normal că nu s’a finalizat dacă’mi lipsesc câţiva actori.Băh, ce rahat.Adică acuma, mă faci pe mine responsabil de’ntârzierea asta, sau cum?…Hai că eşti de căcat.De luni de zile te rog să’mi trimiţi nişte actori mai ca lumea şi tu tot pe neterminaţii ăia mi’i bagi pe gât.Păi, dacă vrei să ştii, am avut şi două repetiţii anu’ ăsta.Da măh.Cu ăia de’au rămas cimentaţi pe rolurile lor.Cum nu’i ştii?…ăla care joacă criminalu’n serie şi aia cu ţâţe mari.Ce să spun…da’Ie’n  mă’sa de ziare şi ce dacă spun că m’am cuplat cu ea?…Ce, tu ai timp sa crezi toate tâmpeniile din ziare?…Băi, stai că vreau să aflu dacă se mai face filmu’ sau nu…Aha, deci se face, da’ nu cu mine.Şi cine o să regizeze?…Aha.Şi’adică tu ştiai de când am început eu să’mi bat gura acuma.Aha.S’a luat decizia azi.Aha.Deci, ştiai şi tot m’ai lăsat să fac spume la gură ca detergentu’.Bravo, nene.O să vezi ce’o să’ţi scoată impotentu’ ăla din scenariu’ ăsta.Un cur.Aia o să’ţi scoată.Hai, lasă’mă’n pace că mă piş pe toate premiile lui.Ăla e un idiot.O să vină cu cele mai imbecile clişee.Nu e nene.Nu e’n trend şi n’are nicio şansă.Hai că mă pupi şi lasă’mă acuma că m’ai ofticat nasol.O să vezi tu.O să te’ntorci la mine’n genunchi să vin să’ţi regizez rahatu’ ăsta.Hai că’mi dă cafeaua’n foc.Du’te’n mă’ta, pa!…