Ciocolată!…

Ce mă doare cel mai tare e că ştiu că o să te topeşti la un moment dat. Mă doare mai tare decât despărţirea noastră pe care acum nu mi’o pot imagina. Ştiu că o să vină un moment în care o să devii ştearsă, o să fii o amintire, o să fiu incapabil să’mi amintesc gustu’ buzelor tale sau mirosu’ subsiorilor tale, momentu’n  care o să te caut fără disperarea de’acum şi’o să te găsesc doar în parte, în alte femei momentu’n care o sa te’ntâlnesc întâmplător şi niciun fior n’o să te străbată. Mi’e frică la gându’ clipei ăsteia de suferinţă se va fi terminat atunci. Acum se va fi preschimbat în atunci.Mi’e teamă la gându’ că n’o să mă mai gandeşti. Mi’e teamă c’o să te gândeşti la mine ca la o nebunie de tinereţe. Mi’e greu să cred că o să uiţi că mâinile mele te’au modelat. Mâinile mele care acum te caută şi nu te găsesc. Mâinile mele care acum te caută pe tastatura asta unde’oi fi. Vreau să te iubesc cu zgârcenie. Cu prima ocazie. Vreau să’ţi dau numa’ mâinile mele să văd cum te descurci aşa vaduvită de buzele mele, de limba mea, de braţele mele. Vreau să’ţi dau totu’ încetu’ cu’ncetu’. Vreau să simt că simţi că nu mai ştii cine eşti şi de ce eşti. Vreau mult de la tine. Eşti totu’ pentru mine acum şi să nu’ţi închipui că ai să scapi aşa uşor. Asta nu e o carte  ieftină pe care’o uiţi în tren. Nu e o aventura de’o noapte consumată deja’n clipa’n care ai făcut duş. Gustu’ tău rămâne pe buzele mele mult timp după ce tu dispari de lângă mine. Te înghit în sec mai des decât crezi. Te văd pentru prima oară dormind. Te văd pentru prima oară când te trezeşti. Te trezeşti doar un minut. Stau şi mă uit la tine şi te văd derutată şi sting lumina şi simt cum te urci pe mine. Adormim. Nu ştiu ce visez. Nu ştiu dacă visez. Deschid uşa şi te urmăresc cu gându’n timp ce pleci. Sunt terminat de oboseală, da’ nu pot să adorm imediat. Te văd ieşind din hotel şi mergând pe stradă. Te văd cum ajungi la celalalt hotel. Totu’ se’ntâmplă’n acelaşi timp în închipuirea mea. Adorm. Când mă trezesc e ziuă sau dimineaţă sau oricum e lumină afară şi  toate obiectele care mă’nconjoară îmi sunt străine şi’n acelaşi timp complice, fiindcă ştiu că ele au vazut tot din ce’am fost noi doi mai devreme. N’am idée unde eşti acum şi ce faci acum. N’am idee dacă dormi încă. Nu ştiu nimic încă despre recepţioneru’ matinal, despre tine intrând în camera a cărei uşă a rămas deschisă toata noaptea, despre tine’n oglinda de la baie, despre tine’n celălalt pat. Îmi aprind o ţigare şi trag fum în plămâni şi când îmi mişc  braţu’ ca să duc ţigarea la gură, mă doare şi toţi muşchii de pe spate mă dor şi’mi atrag atenţia că sunt viu şi uite acuma îmi place senzaţia că sunt viu şi uite, acuma, mai mult ca oricând altădată îmi place senzaţia de febră musculară şi mă simt mişto şi tânăr cu toate că, m’am prins de mult că nu mai sunt un adolescent şi mi se pare foarte mişto tot ce trăiesc chiar acum, fără tine lângă mine, adică aşa cum ar fi fost de fapt mişto să fie. Mi te’nchipui dincolo, în celălalt hotel şi ştiu că distanţa dintre noi e aproape neglijabilă dacă stai să te gândeşti câţi kilometri am parcurs ca să te văd şi chiar acum se’aud ţipete de copii care se joacă pe’afară şi simt că e soare şi e cald şi că toţi oamenii din locu’ ăsta trăiesc în ritmu’ lor şi se căznesc să fie vii la maxim ca să n’aibă măcar o secundă senzaţia că au aruncat pe fereastră banii de concediu şi trag din ţigare şi gândesc câteva rânduri şi gândurile mele spun aşa. Vreau să’ţi văd înfăţişarea de dimineaţă. În fiecare zi. Să faci ochi lângă mine. Să mă duc să mă spăl pe dinţi pentru că’mi pute gura de la ţigări şi să te sărut cu noaptea’n cap sau cu amiaza’n cap. Să te iau în braţe şi să te mângâi în timp ce tu eşti încă dincolo, în timp ce tu nu ştii dacă ce ţi se’ntâmplă e vis sau realitate. Să simt mirosu’ pe care l’a lăsat noaptea pe pielea ta. Să rămân lângă tine cu ochii închişi şi să’mi las mâna să te descopere iar şi iar şi iar. O să fiu fericit chiar şi’atunci când o să sufăr din cauza ta. Atunci când o să mă părăseşti. N’o să’mi vezi lacrimile. M’ai sunat adineauri. Pleci. Nu ne mai vedem. Frustrant. Rectific. O să’mi vezi lacrimile. Probabil o să fie un moment penibil. Tocmai pentru că o să fii indiferentă. Sau mai degrabă stânjenită. Ce cuvânt idiot. Stânjenită.O să fii cuvântu’ ăsta idiot pentru că tu o să fii cea care părăseşte. Şi tu încă nu ştii asta. O să treacă ani până o să citeşti rândurile astea poate publicate pe undeva printr’o revistă şi, hei, poate că nici n’o să’ţi cadă’n mână revista aia şi poate că rândurile astea vor fi citite de oameni care ne vor viola intimitatea pierdută cu multă vreme’n urmă şi ironia e că violatorii vor crede că ceea ce citesc e pură ficţiune pentru că nu apare numele vreunui hotel. Nici măcar nu mai ştiu cum se chema hotelu’ ăsta imaginar. Chiar dacă a trecut o lună de când am completat fişa de turist la recepţie. În schimb ştiu drumu’ pân’la cameră. Şi ştiu şi cum arată camera. Când eram amândoi în cameră nu mi’ai spus dacă te’ai gândit vreo clipă că ar fi putut intra cineva pe geam. Era cald. Aer condiţionat încă n’am văzut într’un hotel imaginar. Camera era la parter. Iar parteru’ era mai degrabă demisol. Şi geamu’ era deschis şi perdeaua aproape transparentă. Şi nu m’a interesat cât de transparentă era perdeaua, aşa că lumina a rămas aprinsă. Pentru că voiam să te văd. Poate că amintirea ta e diferită. Poate că ne’am chinuit împreună să agăţăm o pătură’n geam. O pătură foarte opacă. Pătura cea mai opacă. Pătura împotriva violatorilor de intimitate. Tu ar trebui să ştii mai bine decât mine. Dacă n’ai fără între timp c’am existat. Şi c’am fost la fel de real ca hotelu’ imaginar…