Iubiri ce iau naştere’n vis!…

Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetu’ unor paşi care pleacă!…

Am încercat să identific cât mai limpede semnele îndrăgostirilor mele. Ca să mă apar cât mai eficient de incendiu’ pe care’l declanşează’n mine fulgeru’ dragostei, mi’am cercetat instinctele şi apucăturile povestioarei de amor. Şi am sperat, nebuneşte, că’mi voi putea ţine sub control, prin cunoaştere, reacţiile viitoare.

Mărturisesc că, la’nceput, mi’am propus jocu’ viteaz al cunoaşterii, din lacoma dorinţă de’a mă lăsa potopit pe de’a’ntregu’ de fericiri fără liman. Aşa cum Vulpea l’a învăţat pe Micul Prinţ să vină la ora fixă de întâlnire, ca ea să’şi poată pregăti inima pentru fericire, aşa mi’am plănuit şi eu să mă antrenez pentru bucuriile rumene ce vor sa vină. Da’ socoteala din casa adolescenţei nu s’a potrivit cu cea din vârstele date în pârg. În timp şi între timp, că am cam deraiat de la scop şi nici rănile n’au fost prea uşoare. Aşa că am învăţat să’mi adulmec din vreme posibilele iubiri pentru ca, la o adică, să ştiu să mă apăr de marile, devastatoarele tristeţi de după dragoste.

M’am obişnuit să fiu atent la vise. De îndată ce vreo duduie întâlnită mai ades mi s’a strecurat, fără telefon prealabil, în poveştile somnului, am priceput că stă la pândă o îndrăgosteală temeinică. Pentru unele femei, mi’am desluşit trăirile mai întâi în vis, şi’abia apoi în lumina de veghe. Am adormit senin şi m’am trezit chircit de chinurile dragostei, care’mi dăduseră, până atunci, târcoale fără să le pot înţelege. Şi mult după ce povestea s’a’ncheiat, am continuat să iubesc cu tot sufletu’n vis, pe tărâmu’ unde nu există ranchiună, nici trădare, nici moarte. Căci, nu’i aşa?…niciunu’ dintre noi nu’şi poate visa moartea, trezindu’se izbăvitor înainte de marele abis. La fel de gravă şi de imposibilă pare adesea şi moartea iubirii, dincolo de graniţele somnului!…