Trei oameni singuri, trei vieţi izolate, încearcă să simtă că trăiesc, rezultatu’ fiind o fotografie permanent neîncadrată.
În fiecare zi morocănosu’ şi ciolănosu’ Jacobo Koller (Andres Pazos) se suie în maşina cam veche şi conduce până la fabricuţa de ciorapi a cărei intrare seamănă, mai degrabă, cu o dugheană din teritoriile ocupate. Acolo îl aşteaptă, mereu sprijinită în dreapta intrării, Marta Acuna (Mirella Pascual), secretara, supervizorul şi şefa celor două lucrătoare din firmă. Mişcările sunt aceleaşi, vorbele sunt identice şi, prin repetarea robotică, par să nu mai aibă înţelesuri, totu’ fiind încremenit într’un status quo perpetuu sau cum spune Marta, “Ne vedem mâine, cu voia Domnului…” ca să o ia de la acelaşi nesfârşit capăt.
Filmat în cadre fixe, geometric decupate, suntem martorii unei vieţi de o imobilitate hipnotizantă careia îi ştim toate…cusăturile, o viaţă banală ca un ciorap ieftin. E de ajuns un eveniment la fel de obişnuit pentru ca liniaritatea aceasta să se înnoade: pomenirea de an a morţii mamei lui Jacopo, ocazie pentru reîntâlnirea cu fratele lui, Herman, plecat în Brazilia, un frate oarecum realizat, cu familie şi o afacere mai prosperă: ciorapii erau exportaţi în Chile. Unul dintre cele mai bune momente ale filmului este schimbu’ de cadouri între cei doi, fiecare dăruindu’i celuilalt o pereche de şosete, eventual asortată cu ambalajul. Este aici ceva din umoru’ rafinat şi biciuitor al culturii evreieşti, care nu are nevoie de pălăvrageală ca să ne spună că morţii cu morţii şi vii cu vii, exact ca’n bancu’ cu muribundu’ Iţic înconjurat de familie, dar îngrijorat că nu are nimeni grijă de magazin.
De ce e nevoie ca Jacopo (care simte că traieste doar când merge la meciurile de fotbal) să’şi mintă fratele că e însurat, de ce îşi inventează o viaţă pe care n’a dorit’o niciodată, de ce îşi întemeiază o familie temporară cu Marta, iar aceasta e de acord, nu aflăm decât la finalu’ filmului când, odată dislocat din şablonu’ vieţii sale, chiar pentru o minivacanţă în trei, la întoarcere lucrurile nu se mai potrivesc ca înainte: uşa se deschide la fel, utilajele sunt la locu’ lor, cele doua lucratoare sunt la fel de apatice, dar… “Cind vine Marta să mă anunţaţi.”
Simplitatea poveştii, esenţializarea imaginilor, vorbele scoase cu cleştele, chipurile ocupate de tristeţe alcătuiesc un tablou în care fiecare personaj e nelalocul lui, da’ s’a obişnuit de prea mult timp cu asta, astfel că, aproape ratează întâlnirile decisive…m’am gândit sa fiu nostalgic şi să vă amintesc de filmul care a câştigat Trofeul Transilvania în 2005 şi în 2004 la Cannes premiu’ FIPRESCI la secţiunea Un Certain Regard!…
Whisky…
Trei oameni singuri, trei vieţi izolate, încearcă să simtă că trăiesc, rezultatu’ fiind o fotografie permanent neîncadrată.
În fiecare zi morocănosu’ şi ciolănosu’ Jacobo Koller (Andres Pazos) se suie în maşina cam veche şi conduce până la fabricuţa de ciorapi a cărei intrare seamănă, mai degrabă, cu o dugheană din teritoriile ocupate. Acolo îl aşteaptă, mereu sprijinită în dreapta intrării, Marta Acuna (Mirella Pascual), secretara, supervizorul şi şefa celor două lucrătoare din firmă. Mişcările sunt aceleaşi, vorbele sunt identice şi, prin repetarea robotică, par să nu mai aibă înţelesuri, totu’ fiind încremenit într’un status quo perpetuu sau cum spune Marta, “Ne vedem mâine, cu voia Domnului…” ca să o ia de la acelaşi nesfârşit capăt.
Filmat în cadre fixe, geometric decupate, suntem martorii unei vieţi de o imobilitate hipnotizantă careia îi ştim toate…cusăturile, o viaţă banală ca un ciorap ieftin. E de ajuns un eveniment la fel de obişnuit pentru ca liniaritatea aceasta să se înnoade: pomenirea de an a morţii mamei lui Jacopo, ocazie pentru reîntâlnirea cu fratele lui, Herman, plecat în Brazilia, un frate oarecum realizat, cu familie şi o afacere mai prosperă: ciorapii erau exportaţi în Chile. Unul dintre cele mai bune momente ale filmului este schimbu’ de cadouri între cei doi, fiecare dăruindu’i celuilalt o pereche de şosete, eventual asortată cu ambalajul. Este aici ceva din umoru’ rafinat şi biciuitor al culturii evreieşti, care nu are nevoie de pălăvrageală ca să ne spună că morţii cu morţii şi vii cu vii, exact ca’n bancu’ cu muribundu’ Iţic înconjurat de familie, dar îngrijorat că nu are nimeni grijă de magazin.
De ce e nevoie ca Jacopo (care simte că traieste doar când merge la meciurile de fotbal) să’şi mintă fratele că e însurat, de ce îşi inventează o viaţă pe care n’a dorit’o niciodată, de ce îşi întemeiază o familie temporară cu Marta, iar aceasta e de acord, nu aflăm decât la finalu’ filmului când, odată dislocat din şablonu’ vieţii sale, chiar pentru o minivacanţă în trei, la întoarcere lucrurile nu se mai potrivesc ca înainte: uşa se deschide la fel, utilajele sunt la locu’ lor, cele doua lucratoare sunt la fel de apatice, dar… “Cind vine Marta să mă anunţaţi.”
Simplitatea poveştii, esenţializarea imaginilor, vorbele scoase cu cleştele, chipurile ocupate de tristeţe alcătuiesc un tablou în care fiecare personaj e nelalocul lui, da’ s’a obişnuit de prea mult timp cu asta, astfel că, aproape ratează întâlnirile decisive…m’am gândit sa fiu nostalgic şi să vă amintesc de filmul care a câştigat Trofeul Transilvania în 2005 şi în 2004 la Cannes premiu’ FIPRESCI la secţiunea Un Certain Regard!…
De la Arthouse către Grindhouse, vin Feţi Frumoşi şi călare şi pe jos…
Pentru acest sfârşit de săptămânp vp voi spune povestea celor trei Feţi Frumosi cu stea în frunte, care au spart gura Hollywoodului şi nici că le pasă unde aruncă buzduganul. Nu spun că sunt cele mai reuşite, da’ în lipsă de Arthouse şi Grindhouse pe la noi, mi s-a făcut poftă de ceva fără miresme de Mall.
Pentru Michel Gondry, în filmul din 2008, Be Kind Rewind, VHS-ul încă n-a pierdut bătălia cu DVD-ul şi este încă suport emoţional şi creativ pentru un orăşel întreg vrajit de doi tembeli dintr’un centru de închirieri, care accidental şterg toate casetele şi se apucă să le refilmeze. Părţile amuzante şi, oarecum, triste ale filmului sunt fragmentele reconstruite primar, chicios, pestriţ şi deloc autentic, de către nişte regizori şcoliţi, parcă, de entuziastul Ed Wood.
Deloc sentimental în general, Wes Anderson a reuşit să facă din The Darjeeling Limited, din 2007, probabil cel mai cald film al său. Trei fraţi răciţi şi rataciţi din pricina timpului şi a problemelor personale, fac o călătorie de respiritualizare şi reapropiere în India. Tulburaţi de paradoxurile locale şi dezechilibraţi de mici secrete lesne iertatoare, fraţii se lasă conduşi de plăcerea de a nu mai avea nici un plan şi nici o regulă, cel putin în compania stabilită.
Regizorul japonez Takashi Miike, realizator de filme de toate genurile şi toate valorile, nu excelează în Sukiyaki Western Django, din 2007, dar ne face surpriza unui meşteşugit amalgam de american şi spaghetti western camuflat de o lecuţă de vână de samurai. Fără poveste, dar cu intenţia evidentă a unui spectacol cu orice preţ, filmul desfaşoară un soi de razboi al rozelor în Nevada locuită de japonezi albi şi roşii, aflaţi în permanent conflict sângeros. Cu accente imposibile, ţoale de catalog, fraze inepte şi glumiţe cu efecte speciale, joaca lui Miike nu se ia prea în serios şi bine face.
Nu abandonaţi jocul! Regulile nu mai sunt la modă şi nici mama nu-i acasă!…
Pentru Michel Gondry, în filmul din 2008, Be Kind Rewind, VHS-ul încă n-a pierdut bătălia cu DVD-ul şi este încă suport emoţional şi creativ pentru un orăşel întreg vrajit de doi tembeli dintr’un centru de închirieri, care accidental şterg toate casetele şi se apucă să le refilmeze. Părţile amuzante şi, oarecum, triste ale filmului sunt fragmentele reconstruite primar, chicios, pestriţ şi deloc autentic, de către nişte regizori şcoliţi, parcă, de entuziastul Ed Wood.
Deloc sentimental în general, Wes Anderson a reuşit să facă din The Darjeeling Limited, din 2007, probabil cel mai cald film al său. Trei fraţi răciţi şi rataciţi din pricina timpului şi a problemelor personale, fac o călătorie de respiritualizare şi reapropiere în India. Tulburaţi de paradoxurile locale şi dezechilibraţi de mici secrete lesne iertatoare, fraţii se lasă conduşi de plăcerea de a nu mai avea nici un plan şi nici o regulă, cel putin în compania stabilită.
Regizorul japonez Takashi Miike, realizator de filme de toate genurile şi toate valorile, nu excelează în Sukiyaki Western Django, din 2007, dar ne face surpriza unui meşteşugit amalgam de american şi spaghetti western camuflat de o lecuţă de vână de samurai. Fără poveste, dar cu intenţia evidentă a unui spectacol cu orice preţ, filmul desfaşoară un soi de razboi al rozelor în Nevada locuită de japonezi albi şi roşii, aflaţi în permanent conflict sângeros. Cu accente imposibile, ţoale de catalog, fraze inepte şi glumiţe cu efecte speciale, joaca lui Miike nu se ia prea în serios şi bine face.
Nu abandonaţi jocul! Regulile nu mai sunt la modă şi nici mama nu-i acasă!…
Weekend britanic, punk şi funny…
După campanii electorale greţoase şi campionate de fotbal isterice…aşadar să ne tragem sufletu’ undeva la umbră şi să ne odihnim.Pentru cei ce nu doresc să plece din ţară sau cu atât mai puţin să plece cu sorcova, vă recomand câteva exemple de sănătate mintală.
Un film obscur şi subevaluat pretutindeni, da’ mai ales de britanici, filmu’ Jubilee regizat de Derek Jarman în 1977.Acest probabil prim film punk britanic, este o replică antiregală şi guvernamentală la jubileu’ de argint al reginei din 1977.Această satiră britanică o prezintă pe Regina Elisabeta I care, face o călătorie în timp şi constată moartea Eisabetei a II’a.Descoperă societatea anarhică britanică postmodernă condusă de un megaloman şi bizar politician care foloseşte muzica punk drept mijloc de manipulare sau camuflare a realităţii folosind Palatu’ Buckingham drept studio de înregistrări.Departe de adevăru’ istoric, da’ nu şi de realitatea socială, filmu’ a speriat mulţi critici puritani, mai ales că în anumite scene violenţa e teatrală şi explicită.
Satira politică din Dr. Strangelove sau How I learned to Stop Worrying and Love the Bomb, făcut de Kubrick în 1964, pendulează între absurd şi hilar în încercarea unor politicieni aflaţi la masa dezbaterilor de a porni lansarea bombei atomice pe teritoriu’ sovietic.În plin război rece, Kubrick se joacă periculos şi inspirat cu dialoguri diplomatice sau atinse de grotesc şi umor negru, dublate de inepţiile demente ale unui general american sau ceva mai tâmpe ale echipajului avionului care are o misiune iată posibilă.Într’un decor minimalist şi rece, Kubrick completează cu accente malefice şi perverse această ficţiune istorică, desigur, putin bolnăvicioasă.
Între 1969 şi 1974, în 45 de episoade seria Monty’s Flying Circus a spart câteva canoane în istoria umorului.Terry Jones şi Michael Palin, ambii absolvenţi la Oxford, Eric Idle, John Cleese, Graham Chapman aceştia din urmă absolvenţi la Cambridge împreună cu americanu’ Terry Ghilliam au intenţionat ca genu’ de umor pe care îl livrează în format elaborat cu influenţe din filosofie şi literatură să nu semene cu nimic din ce existase deja.Astfel, numele serialului a devenit adjectiv în dicţionare definind tipu’ de umor excentric, stupid, absurd şi suprarealist.Pentru acest tip de satiră, umoru’ saturat de realităţile politice şi sociale atinge foarte multe din feţele prostiei omeneşti şi societatea britanică conservatoare, puritană, feministă, misogină, cinică şi violentă.
După cum v’am avertizat cu atenţie şi responsabilitate chiar şi lucrurile serioase pot avea fun.După cum se zice în popor, trebuie să deschidem bine ochii şi să închidem gura.
Un film obscur şi subevaluat pretutindeni, da’ mai ales de britanici, filmu’ Jubilee regizat de Derek Jarman în 1977.Acest probabil prim film punk britanic, este o replică antiregală şi guvernamentală la jubileu’ de argint al reginei din 1977.Această satiră britanică o prezintă pe Regina Elisabeta I care, face o călătorie în timp şi constată moartea Eisabetei a II’a.Descoperă societatea anarhică britanică postmodernă condusă de un megaloman şi bizar politician care foloseşte muzica punk drept mijloc de manipulare sau camuflare a realităţii folosind Palatu’ Buckingham drept studio de înregistrări.Departe de adevăru’ istoric, da’ nu şi de realitatea socială, filmu’ a speriat mulţi critici puritani, mai ales că în anumite scene violenţa e teatrală şi explicită.
Satira politică din Dr. Strangelove sau How I learned to Stop Worrying and Love the Bomb, făcut de Kubrick în 1964, pendulează între absurd şi hilar în încercarea unor politicieni aflaţi la masa dezbaterilor de a porni lansarea bombei atomice pe teritoriu’ sovietic.În plin război rece, Kubrick se joacă periculos şi inspirat cu dialoguri diplomatice sau atinse de grotesc şi umor negru, dublate de inepţiile demente ale unui general american sau ceva mai tâmpe ale echipajului avionului care are o misiune iată posibilă.Într’un decor minimalist şi rece, Kubrick completează cu accente malefice şi perverse această ficţiune istorică, desigur, putin bolnăvicioasă.
Între 1969 şi 1974, în 45 de episoade seria Monty’s Flying Circus a spart câteva canoane în istoria umorului.Terry Jones şi Michael Palin, ambii absolvenţi la Oxford, Eric Idle, John Cleese, Graham Chapman aceştia din urmă absolvenţi la Cambridge împreună cu americanu’ Terry Ghilliam au intenţionat ca genu’ de umor pe care îl livrează în format elaborat cu influenţe din filosofie şi literatură să nu semene cu nimic din ce existase deja.Astfel, numele serialului a devenit adjectiv în dicţionare definind tipu’ de umor excentric, stupid, absurd şi suprarealist.Pentru acest tip de satiră, umoru’ saturat de realităţile politice şi sociale atinge foarte multe din feţele prostiei omeneşti şi societatea britanică conservatoare, puritană, feministă, misogină, cinică şi violentă.
După cum v’am avertizat cu atenţie şi responsabilitate chiar şi lucrurile serioase pot avea fun.După cum se zice în popor, trebuie să deschidem bine ochii şi să închidem gura.
Umor negru…
În aşteptare a ultimelor năzbâtii a fraţilor Coen, ‘Burn afer reading’, puţină comedie mai de soi nu strică nimănui…mai ales că nu e pe toate drumurile în ultima vreme.Negru, de preferinţă, umorul se preface în mici isterii sau erori cu accente clasice sau chiar britanice.
Macabră şi bufă, comedia lui Frank Capra din 1944, ‘Arsenic and Old Lace’ nu oferă reţeta de succes pe care regizoru’ american a brevetat’o, ci înscenează o piesă absurdă şi tenebroasă.Un tânăr critic dramatic se tot pregăteşte să plece în luna de miere, însă intenţiile îi sunt obstrucţionate de dragele şi prietenoasele lui matuşi, despre care află că sunt nişte criminale fără scrupule, da’ cu principii şi cu ritualuri de la care nu se abat.
În filmu’ lu’ Neil Jordan din 1989, ‘We’re no angels’, povestea unor puşcăriaşi evadaţi şi aterizaţi în mijlocu’ unei enorme şi inocente confuzii, ne convinge că a fost scrisă special pentru mutrele lu’ Robert de Niro şi Sean Penn.Luaţi drept preoţi sosiţi pentru o procesiune locală, cei doi vor acţiona şi ce e cel mai meşteşugit în film, vor reacţiona cu comicăreli mai mult sau mai puţin exagerate în mijlocu’ onestei suflări creştineşti.
Regizoru’ Frank Oz a trecut de la comedioare cu retetă americană, la un soi de mică anarhie britanică seacă şi exagerată, la timpu’ şi momentu’, cele mai potrivite.In ‘Death at a Funeral’ din 2007, un defunct este piesa de rezistenţă a unei înmormântări pline de secrete şi erori scandaloase, desfaşurate între momente de farsă şi extravaganţă la vorbă şi la port.
Deci, se poartă negru…relaxaţi’vă, nu poartă ghinion şi nu atrage nenorociri!…
Macabră şi bufă, comedia lui Frank Capra din 1944, ‘Arsenic and Old Lace’ nu oferă reţeta de succes pe care regizoru’ american a brevetat’o, ci înscenează o piesă absurdă şi tenebroasă.Un tânăr critic dramatic se tot pregăteşte să plece în luna de miere, însă intenţiile îi sunt obstrucţionate de dragele şi prietenoasele lui matuşi, despre care află că sunt nişte criminale fără scrupule, da’ cu principii şi cu ritualuri de la care nu se abat.
În filmu’ lu’ Neil Jordan din 1989, ‘We’re no angels’, povestea unor puşcăriaşi evadaţi şi aterizaţi în mijlocu’ unei enorme şi inocente confuzii, ne convinge că a fost scrisă special pentru mutrele lu’ Robert de Niro şi Sean Penn.Luaţi drept preoţi sosiţi pentru o procesiune locală, cei doi vor acţiona şi ce e cel mai meşteşugit în film, vor reacţiona cu comicăreli mai mult sau mai puţin exagerate în mijlocu’ onestei suflări creştineşti.
Regizoru’ Frank Oz a trecut de la comedioare cu retetă americană, la un soi de mică anarhie britanică seacă şi exagerată, la timpu’ şi momentu’, cele mai potrivite.In ‘Death at a Funeral’ din 2007, un defunct este piesa de rezistenţă a unei înmormântări pline de secrete şi erori scandaloase, desfaşurate între momente de farsă şi extravaganţă la vorbă şi la port.
Deci, se poartă negru…relaxaţi’vă, nu poartă ghinion şi nu atrage nenorociri!…
Scurt metraje la kilometru.În fiecare lună, poveşti minuscule de inspiraţie uriaşă…
În prag de vacanţă luăm o pauză de lung metraje, ieşim din rutina celor trei filme pentru sfarşitu’ săptămânii, şi ne delectăm cu scurt metraje pe săturate…dacă n’aţi auzit până acum de Future Shorts, vă poftesc s’aveţi puţintică răbdare.
Organizat lunar ca un festival de scurt metraje, proiectu’ Future Shorts, este o iniţiativă britanică, s’a lansat în 2003 şi este activ în peste 30 de ţări.
Pentru cei care nu’şi pot potoli pofta de scurt metraje doar prin festivalurile de film, iată că s’a găsit soluţia prin nişte selecţii lunare, pe care creatori, producători, distribuitori şi spectatori o pot viziona laolaltă.În România proiectu’ se desfaşoară de câteva luni, a avut deja o relansare în octombrie (anu’ trecut) şi e prezent în Bucureşti, Cluj şi Timişoara.Proiectu’ Future Shorts adună pe langă scurt metraje, proiecţii video, prescoring’uri, videoclip’uri şi experimente multimedia.
Relansarea din Bucureşti a fost deschisă de Wes Anderson, ‘Hotel Cheavalier’, prologu’ filmului ”The Darjeeling Limited’…unu’ dintre fraţii Wickman ce urmează să pornească în aventura spirituală indiană, este luat prin surprindere de vizita în camera de hotel, a prietenei de care tocmai se despărţise.
În afara festivalurilor lunare, Future Shorts va lansa şi în Romania un DVD cu o selecţie intitulată ‘Adventures in Short Film’…
Nu lăsaţi să treacă luna fără câteva scurt metraje, face bine inspiraţiei!…
Uite că există şi regizori microbişti!…bine că nu există fotbalişti regizori…
Microbiştii şi cinefilii să’şi dea mâna prieteneşte pentru că, urmează trei figuri din lumea fotbalului care au făcut istorie şi la ale caror mitologii se lucrează încă…pentru Maradona, Pelé şi Zidane au venit şi vremea ecranelor, nu numa’ cea a stadioanelor.
Fără să’şi propună a fi un documentar sportiv, Emir Kusturica regizează în 2008 povestea lui Maradona, subiectiv şi pasional, într’un amestec pestriţ socio-politic, cu accese revoluţionare şi accente filisofice.Admirator a lui Castro şi Chavez, micuţu’ fotbalist răvăşit de cocaină şi de regretu’ că nu a putut face mai mult pentru fotbal se destăinuie fără prea mari reţineri chiar în faţa lu’ Kusturica, care nu se sfieşte să’şi arate exuberanţa de a face acest film…
Poate că vă mai aduceţi aminte de kilometri de peliculî ieftină, cu film cu prizonieri pe care baieţii le dezbăteau a doua zi la scoală.Fie că da, fie că habar n’aveţi despre ce vorbesc, iată unu’ dintre ele.’Escape to Victory’ regizat de John Houston în 1981.Pelé, şi alţi fotbalişti ai timpului sunt invitaţi într’o poveste plină de clişee mai lejere sau mai obraznice tipice filmelor în care nemţii o iau pe coajă, da’ extrem de plăcute pentru spectacolu’ hibrid, ce’i drept.
Tot un soi de hibrid, da’ cu un efect artistic incomparabil este filmu’ regizat de Douglas Gordon şi Philippe Parreno, ‘Zidane: un portret al secolului XXI’.Cu 17 camere de filmat, cele 90 de minute din meciul Real Madrid – Villareal 23 aprilie 2005, îi aparţin în exclusivitate lui Zinedine Zidane.Asişti mut şi în permanenţă asteptare tensionată, fără să te intereseze meciu’ sau scoru’, ci doar contemplând fiecare gest, strigăt, mişcare sau dimpotrivă, fiecare secundă de pasivitate sau solitudine, pe care într’un meci televizat nu ai ocazia şi nici atenţia să le absorbi.
De data asta nici nu mai contează scoru’ pentru că ştim că sunt meciuri aranjate…
Fără să’şi propună a fi un documentar sportiv, Emir Kusturica regizează în 2008 povestea lui Maradona, subiectiv şi pasional, într’un amestec pestriţ socio-politic, cu accese revoluţionare şi accente filisofice.Admirator a lui Castro şi Chavez, micuţu’ fotbalist răvăşit de cocaină şi de regretu’ că nu a putut face mai mult pentru fotbal se destăinuie fără prea mari reţineri chiar în faţa lu’ Kusturica, care nu se sfieşte să’şi arate exuberanţa de a face acest film…
Poate că vă mai aduceţi aminte de kilometri de peliculî ieftină, cu film cu prizonieri pe care baieţii le dezbăteau a doua zi la scoală.Fie că da, fie că habar n’aveţi despre ce vorbesc, iată unu’ dintre ele.’Escape to Victory’ regizat de John Houston în 1981.Pelé, şi alţi fotbalişti ai timpului sunt invitaţi într’o poveste plină de clişee mai lejere sau mai obraznice tipice filmelor în care nemţii o iau pe coajă, da’ extrem de plăcute pentru spectacolu’ hibrid, ce’i drept.
Tot un soi de hibrid, da’ cu un efect artistic incomparabil este filmu’ regizat de Douglas Gordon şi Philippe Parreno, ‘Zidane: un portret al secolului XXI’.Cu 17 camere de filmat, cele 90 de minute din meciul Real Madrid – Villareal 23 aprilie 2005, îi aparţin în exclusivitate lui Zinedine Zidane.Asişti mut şi în permanenţă asteptare tensionată, fără să te intereseze meciu’ sau scoru’, ci doar contemplând fiecare gest, strigăt, mişcare sau dimpotrivă, fiecare secundă de pasivitate sau solitudine, pe care într’un meci televizat nu ai ocazia şi nici atenţia să le absorbi.
De data asta nici nu mai contează scoru’ pentru că ştim că sunt meciuri aranjate…
Kubrick, foarte multe droguri si Nick Cave…
Pentru că nu avem un weekend tematic, dăm o raită prin rafturile cu dvd’uri şi ne alegem cu câteva poveşti, fiecare în felu’ ei, incomodă şi scandaloasă.Nu le căutaţi un element comun, e vorba doar de chef.
Chiar când unii şopteau răutăcios că western’ul a murit, Nick Cave a scris unu’ cu mult praf şi adrenalină…în care cântările lui cu teme biblice rezonează perfect cu povestea filmului ‘The Proposition’, regizat de John Hillcoat în 2005.Într’o acţiune de forţă în urma căreia doi dintre cei trei fraţi Burn, criminali şi violatori, sunt prinşi, un căpitan britanic venit să civilizeze tărâmu’ australian are propunerea monstruoasă ca unu’ dintre fraţi să’l omoare pe cel mai crud dintre ei în schimbu’ vieţii.Abrutizat şi într’o continuă descompunere umană, Cain şi Abel în variantă western, într’o atmosferă sufocată de peisaje aride, se confruntă cu propriile neputinţe şi despiritualizări.
Trec mai departe la ‘Barry Lyndon’, regizat de Stanley Kubrick în 1975, rămâne unu’ din filmele subevaluate sau nedreptăţite de comparaţii inadecvate.Cu un ton detaşat, naratoru’ omniscient, ne pregateşte pentru zilele senine sau negre ale unui neica nimeni irlandez al sec. XVIII’lea în ascensiunea şi prăbuşirea de care nu numai norocul sau privilegiile sunt responsabile.Pentru asta Kubrick rămâne la distanţă, îi gaseşte pasivităţi şi o dinamică proprie, iar pe anti-erou, îl decorează până la cea mai insignifiantă scamă.
În mod cert, fără vreo teză particulară, într’un delir vizual regizat de Terry Gilliam în ‘Fear and Loathig în Las Vegas’, un jurnalist excentric şi super agitat, alături de un avocat psihopat, rătăcesc în escapade psihedelice şi aventuri demente, în căutarea plăpândului vis american.Bazat pe cartea năucitoare a jurnalismului gonzo (stil nesimtit de subiectiv, dus până la absurd…parerea mea), Hunter S. Thompson, filmu’ e un imens vertij în care experienţe imaginare cauzate de arsenalu’ impresionant de substanţe psihotroape generează o realitate paralelă, care ne confiscă de la primu’ cadru distorsionat.
Nu cred că oferta creează dileme majore, aşa că…serviti’vă cu încredere!…asta a fost tot…
Ai noştri în filmele lor…
Trei actriţe de generaţii diferite in filme străine…
Uşor ameţit de lene şi vapori de alcool vă propun câteva figuri romaneşti ce au apărut în producţii internaţionale şi n’au făcut rău…aşa să mai prindem curaj…accidental sunt numai chipuri feminine, nu e lucrătură. În general în filmele lui Eric Rohmer se vorbeşte mult…şi flecăreli şi lucruri serioase. În ‘Le Genou de Claire’ din 1970, a Va poveste din ciclul de VI poveşti morale. Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, are rolul unei scriitoare, confidenta unui individ aflat în mijlocul crizei vârstei de mijloc.Nu vă aşteptaţi la vreo interpretare spectaculoasă…de vreo două-trei ori ochii’i fug în cameră… Filmu’ este o prelungită joacă naivă, da’ pretenţioasă dea adultu’ responsabil şi libertinu’ zglobiu în preajma unor tinere jucăuşe şi isteţe. Înainte de succesele româneşti, Anamaria Marinca era cunoscută din seria britanică ‘Sex Traffic’, iar acum BBC a distribuit’o în mini-seria ‘The Last Enemy’ (2008).În inepuizabila tradiţie a seriilor TV cu conspiraţie, terorism şi dispozitive de supraveghere povestea alambicată şi multi-stratificată se limpezeşte cu greu şi relativ târziu, în care nimeni nu scapă neobservat sau nepedepsit. Filmu’ The Fall din 2006 regizat de indianul de la Hollywood, Tarsem Singh, este o combinaţie spectaculoasă de ilustraţie de carte pentru copii şi experiment vizual complex, însă cu o poveste ce necesită multă îngaduinţă. Catinca Untaru, este o este o micuţă pacientă cu mâna ruptă care se împrieteneşte cu un depresiv cascador într’un spital din Los Angeles’ul anilor ’20.Restul…este doar spectacolu’ fantazărilor despre bandiţi şi eroi, pe care tânăru’ le scorneşte pentru buna dispoziţie a fetiţei şi câteva pastile de morfină…asta a fost tot…
Uşor ameţit de lene şi vapori de alcool vă propun câteva figuri romaneşti ce au apărut în producţii internaţionale şi n’au făcut rău…aşa să mai prindem curaj…accidental sunt numai chipuri feminine, nu e lucrătură. În general în filmele lui Eric Rohmer se vorbeşte mult…şi flecăreli şi lucruri serioase. În ‘Le Genou de Claire’ din 1970, a Va poveste din ciclul de VI poveşti morale. Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, are rolul unei scriitoare, confidenta unui individ aflat în mijlocul crizei vârstei de mijloc.Nu vă aşteptaţi la vreo interpretare spectaculoasă…de vreo două-trei ori ochii’i fug în cameră… Filmu’ este o prelungită joacă naivă, da’ pretenţioasă dea adultu’ responsabil şi libertinu’ zglobiu în preajma unor tinere jucăuşe şi isteţe. Înainte de succesele româneşti, Anamaria Marinca era cunoscută din seria britanică ‘Sex Traffic’, iar acum BBC a distribuit’o în mini-seria ‘The Last Enemy’ (2008).În inepuizabila tradiţie a seriilor TV cu conspiraţie, terorism şi dispozitive de supraveghere povestea alambicată şi multi-stratificată se limpezeşte cu greu şi relativ târziu, în care nimeni nu scapă neobservat sau nepedepsit. Filmu’ The Fall din 2006 regizat de indianul de la Hollywood, Tarsem Singh, este o combinaţie spectaculoasă de ilustraţie de carte pentru copii şi experiment vizual complex, însă cu o poveste ce necesită multă îngaduinţă. Catinca Untaru, este o este o micuţă pacientă cu mâna ruptă care se împrieteneşte cu un depresiv cascador într’un spital din Los Angeles’ul anilor ’20.Restul…este doar spectacolu’ fantazărilor despre bandiţi şi eroi, pe care tânăru’ le scorneşte pentru buna dispoziţie a fetiţei şi câteva pastile de morfină…asta a fost tot…
Glamour time…
Cum era de aşteptat, greva ideilor de ‘made by Hollywood’ s’ancheiat cu’n bal…Oscar îmbătrâneşte frumos şi ne tratează din nou cu Glamour.Nu rămânem mai prejos şi ne pregătim pentru un weekend cinefil cu sclipici din belşug, ţoale, muzici extravagante şi violenţă cu ştaif.
Aveţi de unde alege mai ales dacă leneviţi în fotoliu’ domestic.
Nu’i lucru uşor să prefaci cartea în film mai ales cu o istorie atât de bogată în eşecuri.Adaptarea romanului lui Ian McEwan, Atonoment este un curios exemplu de bâjbâilă estetică.Erorile, mai mult sau mai puţin naive ale unei fetiţe, nenorocesc viaţa unui cuplu de îndrăgostiţi într’o istorie ce face slalom printre realtităţi şi ficţiuni amestecând haotic registrele naraţiunii.
Prima jumătate de ora e intensă, are ritm şi o dinamică specială a imaginii, după care regizorul, Joe Wright, ne abandonează într’un spectacol excesiv de decorativ şi care trebuie musai să ne impreisoneze.
Rămânem la spectacol,şi intrăm la concertu’ organizat de Todd Haynes, Velvet Goldmine din 1998, pe care’l puteţi găsi pe DVD.Chiar fără să fi fost contemporan glamrockului anilor ’70, asistăm cu melancolie si poftă de muzici alese la istoria privată a unor star’uri ale căror modele au fost în principal David Bowie şi Iggy Pop.Maestru al poftelor interzise şi exhibate cu stil, Oscar Wilde le împrumută măsti, costume şi minciuni pentru un delir rock dandy, pe care modelele actuale încă’l vizitează.Fără străluciri artificiale şi deloc la modă, fratii Coen îl coafează pe Javier Bardem cu bretonu’ unui psihopat cu principii care îşi revendică dement şi crud o valiză cu bani.Într’un spaţiu arid şi anihilant, cu statura şi cautătura lui Bardem, în ‘No country for old men’, violenţa se goleşte de sens cu fiecare bănuţ pe care îl aruncă pentru a’ţi alege o nouă victimă.Greoi si tipicar, cu discursuri funebre si ultimative, Bardem întreţine curiozitatea perversă de a vedea cât şi cum îşi va expune ciudăţeniile sângeroase.Aşadar, de la bal pan’la spital, traseul e generos şi deloc plictisitor…
