Simon & Garfunkel…

Duo înfiinţat în New York, de Paul Simon (n.13 octombrie 1941, Newark, New Jersey, SUA) şi Art Garfunkel (n. Arthur Garfunkel, 5 noiembrie1941, Forest Hills, New York, SUA), care s’a numit mai întâi Tom And Jerry, intrând în topurile americane cu hitu’ Hey Schoolgirl şi înregistrând un album care a fost mai târziu reeditat.Garfunkel s’a reîntors apoi la colegiu, iar Simon şi’a început cariera solo.Cei doi s’au reîntâlnit în 1964, realizând WEDNESDAY MORNING, 3 A.M, care include şi piesa The Sound Of Silence, da’ care nu s’a prea bucurat de succes. Prin urmare, Simon a plecat în Anglia.Producătorul Tom Wilson a remixat Sound Of Silence cu instrumente electrice, iar în câteva săptămâni, piesa a devenit hit number 1 în SUA, ceea ce a dus la reunirea Simon and Garfunkel.În 1966 au înregistrat un LP intitulat la fel ca single’ul, de pe care Homeward Bound a devenit hit pe ambele părţi ale Atlanticului. A urmat I Am A Rock, de asemenea hit internaţional, după care A Most Peculiar Man şi Richard Cory.Au urmat The Dangling Conversation şi albumul PARSLEY, SAGE, ROSEMARY & THYME, de pe care s’au remarcat For Emily, Whenever I Mai Find Her şi 59th Street Bridge Song (Feelin’ Groovy).După single’urile At The Zoo şi Fakin’ It, duetu’ a contribuit la soundtrack’ul filmului The graduate, din 1968, de pe care Mrs. Robinson a fost un best seller internaţional.În acelaşi an au realizat BOOKENDS, care cuprinde Save The Life Of My Child, America, Old Friends şi altele, fiind considerat de critici ca unu’ dintre cele mai bune albume ale lor.În 1969 au înregistrat un alt hit, The Boxer, apărut pe BRIDGE OVER TROUBLED WATER, care a fost unu’ dintre cele mai bine vândute albume din istoria muzicii.Piesa titlu a acestui album a devenit un standard.Influenţat de stilu gospel, acesta conţine Keep The Customer Satisfied, Cecilia şi El Condor Pasa.Din păcate, chiar când se aflau în culmea gloriei, cei doi au decis să se despartă.După albumu’ GREATEST HITS din 1972 însă, duo’ul a participat la un concert de binefacere pentru senatoru’ George McGovern.În 1981 s’au reunit încă o dată, eveniment imortalizat pe albumu’ THE CONCERT IN CENTRAL PARK.După o perioadă şi mai lungă, în 1993, Paul Simon şi Art Garfunkel au cântat din nou împreună, la New York.

Old Friends (1997), Hits, Pt. 1 (1996), Collected

Works (1990), The Concert In Central Park (1982),

Collected Works (1981), Collection (1981), Greatest

Hits (1972), Simon & Garfunkel (1972), Bridge

Over Troubled Water (1969), Bookends (1968), The

Graduate (1967), Parsley, Sage, Rosemary & Thyme

(1966), Sounds Of Silence (1966), I Am A Rock

(1966), Wednesday Morning, 3 A.M. (1964)

My mornin’ jacket!…

Provenită din Louisville, Kentucky, adică din plin tărâm country, trupa lui Jim James (James Olliges Jr., voce/chitară), nu avea cum să nu reflecte pe undeva această influenţă. Mai surprinzătoare decît elementele de country rock, evocarea melancoliei unor clasici ca Neil Young…chiar şi vocea lui James aduce cu a lui…Johnny Cash sau Roy Orbison, ori armoniile ce par venite drept de la grupurile vocale 60′ciste, sunt însă ecourile din celebre găşti alternative americane…The Flaming Lips, Pavement sau cele de dream pop sau neo-psihedelice à la Galaxie 500 sau Mercury Rev. Plus reverb’ul, despre care, mai în glumă, mai serios, băieţii vorbesc ca de al şaselea membru al trupei. Nu-s genul de formaţie care să dea bine pe MTV…nici măcar 2; sînt pletoşi, bărboşi, îmbrăcaţi ca orice om din America rurală …nimic grungy, şic sau cu atît mai puţin cool alternativ, da’ nu poţi să’i acuzi de poze, pur şi simplu arată exact ca ceea ce sunt…copii ai sudului. Au început modest, în 1998, repetând în juru’ lui James…care avea pe atunci 21 de ani şi şi’a schimbat numele pentru că la majoritatea concertelor îi era stîlcit în varii moduri pe afişe…compoziţii pe care trupa de atunci a acestuia, Month Of Sundays, nu le folosea. Veneau cu toţii…Johnny Quaid – chitară, Tom Blankenship – bass şi J. Glenn – tobe) din diverse grupuri locale şi, odată adunaţi, după mai multe piese pe diverse compilaţii, au scos primul album la label’ul independent Darla. Înregistrat cît se poate de lo-fi, acasă – nu din vreun teribilism, ci pur şi simplu din lipsă de bani, produs (ca şi următoarele 2) de James însuşi, The Tennessee Fire (1999) strânge 16 piese lente, atmosferice, ce par exact soundtrack’ul acelor întinderi rurale, sărace, fără viitor, din care vin băieţii. Un sound fragil, spart de răbufniri violente 100% rock, un sentiment de momentan sau imediat, ceva din felul cum trebuie să fi sunat ce îşi cântau oamenii din zona aia în serile reci sau prea triste, pe vremea cînd cuvinte ca producţie, înregistrare sau prelucrare nu se inventaseră încă. Cu At Dawn (2001) schimbă tobarul (Chris Guetig), îşi adaugă un nou membru, Danny Cash (clape) şi încep să stârnească ceva interes în America. Aşa ajung în turneu cu Guided By Voices şi, un drumm’er (Patrick Hallahan) şi un album (It Still Moves, 2003) mai tîrziu, încep să devină un fenomen indie, ceea ce nu pare să-i schimbe în vreun fel. Iar în 2005, deşi iar schimbă doi membri, ajung definitiv high profile, James împrumutându-şi vocea pentru o piesă de pe la fel de meditativ-depresivul I’m Wide Awake It’s Morning al amicului Conor Oberst (Bright Eyes), lucrând pentru prima dată cu un producător (faimosul John Leckie) şi venind cu unul dintre cel mai aclamate şi speciale albume ale anului, Z. Poate şi din pricina lui Leckie…da’ sigur e vorba şi de o maturizare aici, MMJ sună pe Z mai aeraţi şi din altă lume ca oricând, aranjamentele sunt mai epurate şi construite, minimale aproape. Rămîne însă aceeaşi melancolie stranie, mai ales în piese ca Wordless Chorus, Into the Woods sau Knot Come Loose. Şi povestea continuă…

Limp Bizkit…o trupă ce odinioară umplea stadioane…

După ceva vreme revin, nu în cine ştie ce forţă, ci doar cu gânduri simple şi uşor dezamăgit de primirea celor de la Limp Bizkit, pentru că despre ei şi prestaţia lor voi lega astăzi câteva cuvinte.Prima impresie a fost că Limp Bizkit a venit la Bucureşti mult prea târziu, din păcate, pentru o generaţie care le devora muzica acum 10 ani, o trupă care dacă ar fi venit la timpul potrivit probabil trebuia pusă să cânte pe un stadion. În 2009 Limp Bizkit cântă pentru cei care au copilărit cu ei…şi cam atât, astfel că în tribunele Arenelor Romane au intrat în jur de 2500 de spectatori. Pe scenă Limp Bizkit se prezintă ca o trupă profesionistă, cu un show bine pus la punct şi cu un playlist care a adus a ‘best of’. Astfel că am ascultat My generation, Rollin, Break stuff, Faith, Re-arranged, Nookie sau Take a look around, piese care au sunat la fel de bine pe scena cât şi pe Cd.Lumea fiind foarte receptivă şi prietenoasă cu trupa din Jacksonville. Nici măcar ploaia care a căzut pe tot timpul concertului nu a făcut ca cineva să se clintească până la final. O părere de bine că trupa a fost în România şi o părere de rău că anul nu a fost 2001…pentru că aşa merg lucrurile în România…

Fragile…Handle with care…

Am văzut de curând reportaju’ Guantanamo şi am realizat că muzica industrială e bună la ceva…unu’ dintre prizonieri era torturat şi obligat să asculte la caşti Subhuman…o bucată din 1980.Iar gardianu’ urla la el spunându’i ‘Asta eşti, băh, un subhuman!…’…mişto gagiu’.

In fabula asta în trei puncte am vrut sa fac diferenţa între industrial şi subrock’ul industrial.Adică de ce n’a folosit cretinu’ de gardian ca să’l facă pe amărâtu’ ăla să mărturisească NIN, de exemplu….pentru ca despre Reznor vorbesc astăzi.Sau de ce nu ia citit câteva pagini din Thomas Friedman?…

După 5 ani de Downward Spiral, depresii şi lupta cu drogurile şi alcoolu’, Reznor a dăruit lumii cel mai bun dublu album de la The Wall încoace.Fragile este cel mai bun disc al lui Reznor şi, cu o vorbă proastă este discu’ maturităţii sale creatoare.

În termenii gazetăriei sportive aş spune că dacă Downward Spiral este Mike Tyson,atunci Fragile este Muhammad Ali.Brutalitate, da’ şi inteligenţă şi spirit de fineţe, chiar şi poezie.Fragile nu este continuarea spiralei, da’ cu alte mijloace, cum se crede de regulă.Este propunerea finală a unui muzician total, cântecu’ de lebădă şi îmi place să cred că a funcţionat ca flit pentru ziaristica muzicală care, l’a tratat totdeauna pe Reznor, destul de prost.
De altfel şi Fragile a fost întâmpinat cu o blazare imbecilă, ceea ce nu l’a împiedicat să ajungă platină.Chiar şi între fani au apărut neînţelegeri.Sâmburele dur din era Pretty Hate, considerând că Reznor a deraiat total pe calea unui cold rock fără sevă şi fără răutate.

Adevărul este că Fragile este un disc dificil şi cam greu de lăsat de la cap la coadă pe play.O ureche exersată va găsi însă cu siguranţă cîteva rafinamente rare prin lumea rock’ului şi aici mă refer la Pilgrimage şi Just Like You Imagined.Ambele instrumentale şi cel puţin în aparenţă complet rătăcite pe suprafaţa albumului.

Un lucru e sigur…Fragile nu se lasă prins în judecăţile obişnuite presupuse unui disc de rock, pentru că nu’i deloc aşa ceva.De unde şi serioasele neînţelegeri care au însoţit albumu’, inclusiv astea pe care le’am adăugat eu astăzi…

O tăietură adâncă în carnea flască a rocku’lui…

Chelsea Girls apare în 1967 cu ajutoru’ lu’ Bob Dylan şi  Jackson Browne, pe atunci total necunoscut.Reed şi Cale cântă efectiv pe disc…materialu’ rezultat e complet diferit de ceea ce făceau ei pe Velvet.Piesa titlu pare scrisă de Truman Capote, cel ce a scris In Cold Blood, da’ preferata mea e fără’ndoială It was a Pleasure Then, o compoziţie Reed & Cale.O bănuiesc pe Patti Smith sedusă de acest prim disc, pentru că 15 ani mai târziu, sunetele rezonează pe muzica ei…da’ ce vampă spirituală din rock’n'roll nu a fost sedusă de stilu’ nemţoaicei?…

În 1969 apare Marble Index, complet diferit de precedentu’…o ruptură totală de orice.Dominat de vocea gravă a unui armonium, discu’ este orientat stilistic spre Europa natală…înclin să cred că e primu’ disc goth şi neofolk şi aici mă mir că goţii de astăzi nu’i recunosc paternitatea genului.Discu’ e plin de genu’ acela de insanităţi central-europene care fac deliciu’ iubitorilor de cocoşi ca şi Kafka şi în orice caz nu are legatură cu forma rock’ului din anii ăia.

Amprenta lu’ Cale, şi el european, vizibil sărac în instrumente.Pe disc se aud doar două instrumente…vocea lu’ Nico şi la fel de grav timpu’ orgii la purtător…în definitiv ăsta este un armonium.Ori asta e clar…conceptu’ este a lu’ John Cale…pe scurt avem aici o tăietură foarte adâncă în carnea flască a rock’ului.

Politica nealinierii posibilă în anii ’70…şi asta e ceea ce se regăseşte din plin în muzica ei, care are obrăznicia de a nu semăna cu nimic altceva.

Desertshore este discu’ din 1970 şi aici Nico scrie muzica, iar Cale cântă la aproape toate instrumentele, execeptând desigur armoniumu’ pe care îl manevrează ea.Din nefericire sunt prea ignorant pentru a’i găsi calificativu’ potrivit sau pentru a găsi cuvinte potrivite.E un disc devastator şi cine’l parcurge odată…da’ oare cine’l parcurge odată?!?…

Este marca ei înregistrată aşa cum este şi marca înregistrată Jim Morrison pe care’l evocă cu atâta tandreţe în You Forgot to Answer…discu’ se închide cu imnu’ Germaniei cântat mai bine decât a fost cântat vreodată, da’ de data asta cântat în cinstea lu’ Andreas Baader cunoscut de voi drept terorist şi brigadă roşie.

Am depăşit de mult număru’ de cuvinte, aşa că închid asigurându’l pe Oliver Stone că nu va afla niciodată cât de mult îl dispreţuiesc.

Curvet de prima mână…

Astăzi, câteva cuvinte strict legate de Nico.

Nico ar fi putut începe ca acele lolite care încep prin a face reclamă la lenjerie intimă la 13 ani…terminând în cele din urmă printr’o supradoză de heroină.Ar fi putut fi, da’ n’a fost, deşi a’nceput ca manechin de la 13 ani, deşi a luat heroină cât pentru 9 vieţi…mă rog, să zicem ca a dus genu’ acela de viaţă dezordonată, pe care le duceau vedetele în deceniile 6, 7, 8, 9…poate chiar şi astăzi.

Înainte să ajungă la New York, fusese super model în Europa, jucase un rol mic în La Dolce Vita lu’ Fellini, făcuse un copil cu Alain Delon, cel din Rocco şi fraţii săi, pe scurt o viaţă plină.Vorbea vreo 5 limbi aşa că, se mişca cu uşurinţă în uşuratica lume a modei şi a filmului.

Venită la New York să studieze actoria cu Lee Strasberg, cu care dacă nu cumva nu stiaţi au studiat James Dean, Pacino, De Niro, Fonda, în fine multă lume bună a trecut prin mâna ungurului.Apoi a ajuns repede în trena lu’ Warhole care, vedea în ea un fel de muză, drept pentru care a distribuit’o repede în Chelsie Girls, apoi în rolu’ principal din jucaria lui preferată a rock’n'roll’ului Velvet Underground, lucru care nu le’a convenit prea mult membrilor grupului şi, după primu’ album au cam dat’o afară.

Da’ asta’i cam mult spus…de fapt au rămas în relaţii bune…pe vremea aia, genu’ acesta de despărţiri nu erau luate în serios.Pe vremea aia, oamenii se distrau, muzica era ceva formidabil, cel puţin în cazu’ lu’ John Cale se cam potriveşte.
Abia cu Beatles, rock’ul se joacă la bursa de mărfuri…începând cu ei, dramoletele încep să devină cataclisme mondiale, pentru că dacă pleacă Lennon, Imperiul Britanic  pierde un milion de dolari pe secundă şi dacă se despart, finanţele imperiului intră în criză, după cum s’a şi’ntâmplat ulterior.

Adio, Andy!…

Velvet Underground este numele unei cărţi despre habitudinile sexuale underground scrisă de Michael Leigh în 1963. De aici numele trupei.Iată’ne cu Velvet la final şi după cum se cuvine, componenţa grupului…în grupu’ original s’au regăsit Lou Reed chitară şi vocal, galezu’ John Cale de profesie muzician şi elevu’ lu’ John Cage.La bass, vioară şi vocal, apoi Sterling Morrison, chitară şi în cele din urmă baterist Maureen Tucker şi ocazional vocalista Christa Päffgen, renumită Nico.

În 1968, John Cale îi părăseşte pentru o carieră solo, fiind înlocuit de Doug Yule, Maureen Tucker se retrage ca să’şi crească copiii, iar Lou Reed pleacă în 1971.An în care Sterling Morrison părăseşte rock’u’ pentru o carieră universitară.În 1973, practic nu mai existau.20 de ani mai târziu, adică 1993, Reed, Cale, Morrison şi Tucker s’au reunit, îmi place să cred uşor amuzaţi de situaţie, într’o cântare care a generat un album live, care în sfârşit a ajuns până pe 70 în Marea Britanie.Acasă, în Statele Unite au eşuat din nou…americanilor e limpede că nu le’a păsat niciodată de Velvet Underground.

Sterling Morrison a murit 2 ani mai târziu pe 30 august 1995 şi în onoarea lui, supravieţuitorii au cântat, când au fost primiţi in Hall of Fame, Last Night I Said Goodbye to a Friend.

Nico a murit pe 18 iulie 1988 într’un stupid accident în Spania…în timp ce mergea cu bicicleta a fost fulgerată de un atac de cord şi, în trafic fiind a fost lovită de o maşină…n’a avut nicio şansă.S’a născut în 1938, a crescut fără tată, ucis undeva pe frontu’ de est şi a trăit în copilărie apocalipticele bombardamente aliate.La înmormântarea ei, prietenii au pus o casetă cu Mütterlein de pe albumu’ ei solo Desertshore…una din cele mai emoţionante bucăţi pe care le’am ascultat vreodată.

Andy Warhole a murit în somn pe 22 februarie 1987…este înmormântat în cimitiru’ greco-catolic din Pittsburgh.În memoria lui, Reed şi Cale au scos un album Songs for Drella, care se închide cu piesa Goodbye Andy!…

Reed şi Cale fac muzică bună în continuare…Într’unul din topurile lor cretine (Top 100 Greatest Artists of All Time) Roling Stone i-au plasat pe Velvet Underground pe locul 19…Adio, Andy!…aceştia au fost Velvet’ii…

Când poezia ce se scrie, priveşte micile şuste erotice de cămin studenţesc…

La 42 de ani de când a fost scris, Velvet & Nico, rămâne cel mai important disc în această istorie paralelă, pe care blogu’ de faţă, se chinuie s’o disteleze aici.Este piatră de hotar, bază, fundament şi temelie şi cred că este o mare prostie şi blazare şi ignoranţă că nu’i predat la conservator sau cine ştie ce seminar de comparatistică…

Cu Velvet Underground începe atât de densa poveste a art rock’ului şi chiar dacă pare o exagerare, ceea ce au făcut pentru rock’n'roll e ceea ce au făcut Van Gogh şi Cezanné pentru pictura modernă.Ca şi în cazu’ picturii, odată uşa deschisă, prin ea şi’au strecurat urechile nenumăraţi farsori, circari, curveturi de primă mână şi în spatele tuturor, industria muzicală transformând totu’ în repetiţie lipsită de orice noimă.

Velvet mai face însă ceva, ceva deosebit, ceva teribil…că trupele bune sunt cu mult înaintea timpului lor…de aceea sunt neînţelese sau mai mult, prost înţelese, destinate iniţial accidentului, ulterior, odată cu lărgirea perspectivei şi schimbarea psihologiei ocupând locu’ care li se cuvine în schemă…chiar dacă sub Sgt. Pepper sau Are You Experienced, marile discuri ale timpului.

Cu Velvet încetează urmărirea prostească, paranoică şi inutilă a melodiei, pentru că tenia gustului comun, cu asta se hrăneşte.Greutatea trecând acum în valorificarea detentei zgomutului şi demistificarea poeticii proprii rock’ului…în acest sens, Reed excelând cu adevărat, readucând în scenă dramatismu’ şi emoţia tinerescului blues timpuriu.

Sunt prezente aici pe Velvet Underground & Nico toate florile răului şi în acest sens mă cam miră succesu’ de care se bucură astăzi…Când poezia ce se scrie, priveşte micile şuste erotice de cămin studenţesc…mă rog, ce ştiu eu!…doar nu sunt critic literar, da’ ce vreau să spun e că fără ei n’am fi avut nici Nirvana, nici Joy Division şi spun asta zicând că doar Beatles au fost peste ei.Spun asta că doar aşa poate, vă voi face curioşi.Audiţie plăcută!…

Departe, foarte departe de a fi spus ceva esential…

Defazarea Velvet’ilor ia scos din sărite pe critici, aşa că ori i’au tratat cu dezgust ori i’au ignorat pur şi simplu.Ăstia nici acum nu pot înţelege cum de mai suntem interesaţi de un disc al cărui miez este un cântec despre heroină.Sunt chiar furioşi şi nu trebuie uitat că la ora aia virusu’ HIV nu lovise comunităţile negre şi homosexualii din Statele Unite.Şi in definitiv cine cânta aici?…poate e doar o ficţiune…

Adică Norman Mailer, regele cinicilor din New York conduce marşu’ asupra Washington’ului, Ken Casey se dă cu autobuzu’ veseliei prin America şi ăştia ce dracu fac acolo în fabrica lu’ Warhole, futu’le supa’n gât?…şi mai vreţi să fiţi recenzaţi în New Yorker şi’n Rolling Stone?…să vă spun ceva: Dylan e un poet bun, însă Reed e peste şi nici nu cred că are vreo importanţă că a studiat writting’ul cu Delmore Schwartz, unu’ dintre cei mai mari, încât Berryman ia dedicat o parte din Dream Song.

Acum clar, se ştie că atunci cand spargi liniştea din juru’ tabu’rilor, e de aşteptat să fii sfâşiat, fiert, hacuit şi mâncat de restu’ tribului.Cântă despre homosexualitate, orgii, despre droguri şi inevitabil eşti acuzat de adolescenţă întârziată sau dacă eşti luat în serios de nihilism decadent.Asocierea grupului cu Warhole, înlesnind această lectură.

De fapt în spatele acestor vise periculoase şi în spatele acestui nihilism transpare durerea unei totale alienări şi disperări pur americane.

În urmare vreau să vă spun că alimentara de la mine’n din colţ vinde, printre altele, şi cutii cu supă Campbell ce’o detinea Warhole…legatura e la Dolhasca,asta e legatura…

I was punk before you!…timp de înjumătăţire…

Primu’ 7″ a apărut în octombrie 1966 cu All Tomorrow’s Parties pe A şi I’ll be Your Mirror pe B, tot în ’66, da’ în decembrie vine la rând Sunday Morning cu Femme Fatale pe B, apoi White Light, White Heat…toate scoase la Verve.În ’69 trec la MGM unde le apare 7″ Jesus cu What Goes On pe B, în fine Who Loves the Sun cu Sweet Nothing.

Acum dacă nu vă deranjează sugestia, studiaţi un pic Billboard Pop Top 100 din vremea aia şi o să aveţi imaginea clară şi panoramică a pe alocuri deceniu 6.Păi Velvet nici nu mai existau de când treceai de pancarta cu New York City Limits, ca să nu mai zic că nu ştia nimeni de ei de când treceai podu’ Brooklin…şi atunci n’are să te mai mire timpu’ de înjumătăţire al Velvet’ilor dacă ţii seama de influienţa enormă pe care au exercitat’o asupra rock’ului indeferent de ce steag îi fâlfâie la cap.

Deci, de popularitate nu s’au bucurat, vânzări n’au avut, top’uri no way, drame conforme abc’ului spectacular de loc, şi’atunci de unde faima de care se bucură astăzi?…pot fi mai multe motive, e greu de conceptualizat pe terenu’ alunecos al faimei, da’ cred că două dintre ele, tot am identificat.

O parte vine din partea corbilor de noapte care s’au înfruptat din muzici şi temeri avansate…adică, aproape toată lumea bună din underground se simte datoare să’i menţioneze când vine vorba de influienţe, apoi eu ştiu sute de cover’uri.Gândiţi’vă cât femeiet ‘Front Woman Band’ a fost influienţat de maniera vocală, unică şi îngheţată a lu’ Nico, şi câţi textieri au preluat temele lu’ Reed şi câte trupe îşi spun astăzi Low Fi.

Al doilea motiv ţine de discursurile rock’n'roll, unde una din temele favorite este căutarea rădăcinilor şi construirea unei istorii consistente…de unde şi’o groază de neîntelegeri şi mistificări la care cu modestele mijloace, mi’aduc iată aminte…